Între 11 – 14 noiembrie, la unteatru se întâmplă Stagiunea Caleido, unde vor fi prezentate o serie de spectacole produse în ultimii trei ani în cadrul Caleido, festivalul multicultural de arte performative. Printre ele se regăsește „Libretto Impostura” (regia Matei Lucaci-Grünberg), o comedie pe alocuri tristă, pe alocuri optimistă, despre mediocritate și escrocherie, despre religie și sport, despre condiția actorului, despre om în general.
Teodora Dincă, actriță care ia parte la demascarea imposturii în acest spectacol care se vede pe 13 noiembrie, ora 16:00, la unteatru (acces liber), ne povestește mai multe.
Cât de greu ți-a fost să intri în pielea personajelor din Libretto Impostura?
Cel mai greu a fost să mă asigur că personajele au trăsături specifice și sunt diferite între ele. Fiind un spectacol format dintr-o înșiruire de tablouri care nu au legătura unul cu celălalt, cât să nu fie confundate, personajele trebuie să se diferențieze foarte bine. Impostura a fost primul spectacol în care am jucat după terminarea facultății și, retrospectiv, simt că nu aveam încă toate mijloacele necesare să mă duc mult sau, poate, curajul să ies din zona de confort. A fost o experiență care mă bucur că a venit atât de devreme pentru că m-a făcut să-mi dau seama că nu e atât de important să fie bine sau corect, e important să te bucuri de ceea ce faci și să nu te sperie să încerci. Ceva banal, dar de care uiți ușor.
Care crezi că sunt punctele de convergență dintre societatea actuală și Libretto Impostura?
Cred că impostura sau/și impostorul există de când lumea și nu o să dispară niciodată și asta nu-i nici bine, dar nu-i nici rău. Așa cum spune și textul, în Libretto Impostura nu ne propunem să judecăm impostura, ci doar să o observăm. Și nu știu dacă ăsta este neapărat un punct de convergență sau doar îmi doresc să fie, dar cred că faptul că lumea este atât de grăbită acum să tragă concluzii sau să se poziționeze rapid pe o parte sau alta a adevărului, nu ne face o favoare. Cred că spectacolul asta face, îți arată impostura în formele ei diverse, te lasă pe tine să alegi cine e protagonistul/antagonistul, pune întrebări, dar nu-ți dă răspunsuri.
Ce personaj ți-a adus cele mai multe satisfacții și de ce?
Scena care îmi aduce cele mai multe satisfacții este cea cu cele două pionierițe. Scenă în care joc alături de Mihaela Sîrbu, care chiar dacă nu mi-a fost profesoară, m-a notat la toate examenele din facultate. Așa că a fost o scenă care mi-a dat multe emoții. În primul rând, pentru că mi-a fost foarte greu să pot să o insult în toate felurile posibile (precizez: lucru pe care trebuie să-l fac din situația textului) și în al doilea rând, pentru că este o scenă care pe mine una mă emoționează foarte tare, chiar dacă în aparență ea pare comică/absurdă. În orice caz, e scena care mă bucură cel mai tare și mai ales prin faptul că o împart cu cineva pe care respect și îndrăgesc.
Există un rol care te-a modelat ca actor mai mult decât celelalte?
Cred că încă sunt prea la început cât să fie anumite experiențe mai modelatoare decât altele. Chiar dacă unele poate au fost mai provocatoare decât restul, toate au fost atât de diferite, încât m-au “modelat” învățându-mă ceva nou (proiectele în sine, dar și colegii pe care i-am întâlnit).
Ce planuri ai pentru perioada următoare?
Am absolvit anul trecut masterul, deci este primul meu an de “libertate”, ceea ce nu-mi displace deloc. Planul meu e să îmi joc spectacolele, să mă bucur de ele, să le termin pe cele la care repet acum și să aștept cu răbdare ce oportunități o să mai apară. De asemenea, am ieșit un pic din sfera mea de cunoștințe și am deschis un nou spațiu cultural în București, în Centrul Vechi, la Cafeneaua Veche 9. Deci, cu entuziasm, dar și cu panică, învăț cum stă treaba cu interfața de lumini, boxe, contracte și văd și eu cum e și de pe partea cealaltă.
