Într-o vreme umbrită adesea de ipoteze şi prejudecăţi, mai mult sau mai puţin exagerate, privind soarta lumii şi implicit viitorul copiilor, literatura dedicată lor continuă să fie pusă la loc de mare cinste, nu doar pentru că personalitatea omului de mâine este intuită prin apelul la cărţile pe care micuţul de astăzi le citeşte, ci mai ales pentru că aceleaşi cărţi, cu sau fără poze, ascund în ele nenumărate basme şi fapte ale trecutului, transformate în nebănuite lecţii de viaţă.
Ca într-un dans plin de vrajă, fiecare dintre semnele negre înscrise pe pagini decorate deopotrivă în alb şi în culori vii reintră în scenă. Iar povestea se plăsmuieşte, reamintindu-ne că cel care a apucat să pătrundă prin portalul magic care leagă viaţa noastră de tărâmul lui A fost odată, nu va obosi niciodată să soarbă din elixirul dătător de speranţă şi înţelepciune, care îl preschimbă într-un demn mesager al unor istorii pe cât de vechi pe atât de nemuritoare.
Şi aşa se face că, de dincolo de hotarul coperţilor şi al foilor îngălbenite de timp, Harap-Alb ne iese înainte, mai împovărat de zborul secundelor dar mai luminos ca niciodată, vestindu-ne că a sosit clipa să înţelegem, printre altele că adevăratele comori nu se măsoară în greutatea aurului sau în preţiozitatea nestematelor care dispar la fel ca orice altă siluetă de fum. Iar ceea ce rămâne în urmă se arată mult mai valoros, plăsmuit fiind sub straja speranţei, a liniştii şi poate chiar a unei priviri senine, pe care scriitorul Mihai Mănescu – în volumul „Comoara lui Harap-Alb”, apărut la Editura Humanitas Junior – ne îndeamnă să le întrezărim, în vreme ce călătorim prin lume:
– În anul 2021 ne-aţi invitat să ne reîntoarcem privirea către Nică a lui Ştefan a Petrei din Humuleşti, iar acum Harap-Alb reintră în scenă pentru a-şi cuceri cititorii iubitori de aventuri. De ce tocmai Ion Creangă a fost ales ca personalitate aflată în spatele poveştilor dumneavoastră?
Nu am avut un plan bine construit de a reinterpreta poveștile lui Creangă, lucrurile au venit natural. Comoara lui Harap-Alb s-a născut dintr-o provocare pe care am primit-o de la mai mulți profesori de limba română. Ei mi-au spus că au folosit „Copacul dorințelor” pentru a face „Amintiri din copilărie” puțin mai accesibil pentru elevi și mi-au spus că ar trebui să mai fac asta și cu alte opere. Așa că, fiind familiarizat cu Creangă, am zis că ar fi interesant să explorez și o reinterpretare contemporană a lui Harap-Alb. Până la urmă, Ion Creangă este unul dintre marii povestitori ai literaturii noastre, care a trecut proba timpului. De ce nu ar continua să o treacă și de acum încolo?
– După cum bine observăm, lumea de astăzi se lasă guvernată de prezenţele cât se poate de statornice ale unor eroi desprinşi cu precădere din universul acaparator al filmelor şi jocurilor. Cum se regăseşte prezenţa lui Harap-Alb în această lume a imaginilor?
Au mai fost tentative de a-l aduce pe Harap-Alb în contemporan, una dintre ele fiind absolut minunată. Mă refer la o serie de bandă desenată intitulată „Harap-Alb Continuă”. Acolo era un veritabil fantasy ce putea fi lejer comparat cu poveștile universului Marvel. Doar că eu vin din lumea filmului și atunci când am gândit acest proiect ca un posibil scenariu de film, mi-am dat seama că e necesar să schimb unghiul prin care abordez povestea. În România nu avem bugete atât de mari încât să ne permitem să facem un film fantasy care să se ridice la nivelul producțiilor de peste Ocean, și din păcate publicul nu ține cont de faptul că n-ai avut buget, el te va compara fără ezitare cu super-producțiile de la Hollywood cu care este obișnuit. Așa că, după cum o să vedeți în poveste, veți avea de-a face cu o reinterpretare contemporană a personajului lui Creangă și nu îl veți vedea pe Harap-Alb așa cum îl știți din basm sau din filmul lui Ion Popescu-Gopo, în interpretarea lui Florin Piersic.
– În “Copacul dorinţelor”, o fetiţă devine salvatoarea unui personaj desprins din lumea basmelor, iar atitudinea ei îşi află un ecou nebănuit acum, când alţi copii intră în slujba nemuritorului Harap-Alb. Oare chiar au nevoie personajele din poveşti să fie salvaţi sau ajutaţi de oameni?
Aș spune că e fix opusul. Chiar dacă nu se observă la prima vedere, în realitate oamenii au nevoie de ajutorul personajelor din povești. Atât în Copacul dorințelor, cât și în Comoara lui Harap-Alb, personajele principale se confruntă cu o problemă evidentă în viața lor, iar personajele din povești vin în întâmpinarea lor cu o „chemare la aventură”. Acceptând această provocare, copiii din cărțile mele pornesc în călătorii fantastice alături de personaje din poveste, pentru a înțelege lucruri noi despre viață, pentru a descoperi cum să înfrunte greutățile vieții și pentru a găsi, la final, comoara. Pentru că, atât Mara din Copac, cât și Sebastian din Comoara, găsesc la final ceea ce caută. Sau mai bine zis, înțeleg la final ceea ce caută.
– Fiecare dintre poveştile domniei voastre aduce în prim-plan un personaj condamnat, într-o mai mica sau mare măsură la suferinţă. Este oare acest fapt o paradigmă sau chiar o cale de acces către lumea poveştilor?
„Condamnat la suferință” sunt cuvinte mult prea grele pentru poveștile mele, niciun personaj din cărțile mele nu este „condamnat”. Dacă ești condamnat înseamnă că te-ai resemnat, că nu mai ai nicio șansă, că nu mai ai nicio speranță. Poveștile mele reprezintă întocmai opusul. Ele vin să le spună celor mici și celor mari că deși răul există și vine în viața noastră, a tuturor, noi nu trebuie să-l privim resemnați. Ci trebuie să acționăm, să ne luăm cu el la trântă și să mergem înainte. Și dacă în Copacul Dorințelor avem într-adevăr o călătorie fizică într-o lume a poveștilor, în Comoara lui Harap-Alb lucrurile nu stau chiar așa, fiindcă întreaga acțiune se întâmplă în România zilelor noastre. Iar Harap-Alb, care în povestea mea este un bătrânel simpatic și cam pus pe șotii, poate că este adevăratul Harap-Alb… sau poate că nu este? Evident, răspunsul poate fi găsit în carte.
– În ziua de astăzi avem la dispoziţie numeroase metode prin care o anume stare de comfort sau chiar de pace interioară să fie regăsită. De ce am mai avea nevoie de o plonjare a minţii printre vise şi poveşti?
În carte vorbesc despre cele două lumi: lumea reală și lumea poveștilor. Și despre echilibrul dintre cele două. Nu e bine nici să fim prea ancorați în realitate, fără să dăm atenție creativității sau imaginației. Pe de altă parte, nu e bine nici să fim mereu într-o visare continuă, fără niciun fel de ancoră în realitate. Consider că unul dintre cele mai importante lucruri în viață este echilibrul. Și, printre altele, acest echilibru este un element important și în Comoara lui Harap-Alb.
– Şi în “Copacul dorinţelor”, şi acum, ne aduceţi în prim-plan părinţi şi bunici pe care timpul îi transformă în demni mesageri sau chiar făuritori ai poveştilor. Cum se regăsesc ei în tipologia familiilor de astăzi, în care totul pare să fie înlocuit de vocile ascunse în spatele unui oarecare ecran?
Părinții și bunicii rămân cei mai importanți mentori ai copiilor, chiar dacă lumea s-a schimbat și ecranele au devenit omniprezente. Astăzi, provocarea nu este doar să spunem povești, ci să păstrăm acel moment de conexiune reală între părinți și copii, iar pentru asta este nevoie de două lucruri: timp și iubire.
Mai cred și că tehnologia nu înlocuiește vocea unui părinte care citește o poveste de seară. Nu e vina „ecranelor” că părinții nu-și fac timp să citească povestea respectivă. Dimpotrivă, consider că tehnologia poate fi un aliat: putem asculta împreună cu cei mici audiobook-uri, putem descoperi alături de ei animații inspirate din basme sau chiar să facem propriile povești prin mijloace digitale. Important este să păstrăm viu acest dialog între generații, să combinăm tradiția cu noile forme de storytelling și să ne asigurăm că esența poveștilor, formată din emoție, valori și imaginație, rămâne mereu în centrul experienței copilului.
– Lumea copiilor cărora le-aţi dat viaţă se dezvăluie ca un tărâm înţesat de formule magice şi pline de înţelepciune. Seamănă ea cu cea în care a crescut Mihai Mănescu?
Lumea poveștilor mele nu e o copie a lumii copilăriei mele, pentru că nu scriu pentru copilul care am fost, ci pentru copiii de astăzi, cei care mă citesc. Cred că aceasta e o greșeală pe care ar trebui să o evite orice autor de literatură pentru copii: să se întoarcă mereu la propriile amintiri și să scrie pentru o generație care nu mai există. Copiii de acum cresc într-o lume complet diferită de cea în care am crescut noi în anii ’80-’90. Au alte repere, alt ritm, alte moduri de a descoperi poveștile. Nu mai poți să le vorbești cu nostalgie despre ce era odată, trebuie să le creezi lumi în care să se regăsească aici și acum. Și cu prinți și prințese, dar și cu Tik Tok, telefoane mobile, șaorma și ayran (citiți cartea și o să înțelegeți de ce zic asta).
Totuși, cred că esența copilăriei rămâne aceeași. Copiii sunt, la orice vârstă, atrași de aventură, de magie, de povești care le dau curaj să exploreze și să înțeleagă lumea în care trăiesc. Asta mă leagă și pe mine de scris. Când eram mic, mă jucam mult, inventam scenarii, construiam lumi din Lego și, într-un fel, asta fac și acum. Doar că, spre deosebire de atunci, acum nu mai creez lumi doar pentru mine, ci și pentru cititorii mei. Încerc să le ofer povești care să le vorbească despre lumea lor, despre fricile, dorințele și visurile lor. Pentru că, până la urmă, orice poveste bună este despre cel care o citește.
– După cum bine ştim, romanul “Copacul dorinţelor” a prins viaţă ca scenariu de film. Există, oare, acelaşi deznodământ şi în cazul reîntoarcerii lui Harap-Alb către marele şi acaparatorul ecran?
Absolut! Inițial proiectul a fost gândit ca un scenariu de film, apoi m-am răzgândit și l-am scris roman. Din fericire, am avut oameni alături de mine care m-au convins să-l scriu și sub formă de scenariu, iar astăzi lucrăm intens la ceea ce pare că va deveni o coproducție internațională pentru copii. Filmul va fi regizat de cunoscutul Igor Cobileanski și sunt destul de optimist că vom reuși să-l aducem pe marele ecran cândva spre finalul anului 2026.
– Mulțumesc!
