Al treilea invitat în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Mihai Buzea.
Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de facultate (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări, colaborator la diverse reviste culturale (din 2005). Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de câini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A publicat romanele Berile de Aur (2006), Gastarbeiter (2017), Jimmy (2018), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021). În prezent locuiește la Bruxelles. Cea mai recentă carte publicată este „Vulcan. Lumina vine de la Asfințit” (Editura Polirom, 2022).
– Ești pasionat de călătorii, Mihai?
Da, Jovi. Pentru asta m-am născut, dacă e să fac pe romanticul cu tine!
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă?
Păi… în primul rând ar trebui să fie lungă, dar nu mai lungă de trei săptămâni – cam acolo este limita. Limita pentru creier! Corpului poți să-i ceri orice, dar creierul e delicat, e mofturos, la un moment dat cedează, vrea acasă. Experiența îmi spune că durata optimă a unei călătorii este undeva între 10 și 15 zile, dar poate că asta e valabil doar pentru mine, poate că nu e o regulă generală. Mult mai sigur sunt când răspund la o întrebare nepusă: între două călătorii să nu treacă mai mult de trei luni. Începi să devii nervos, agitat, certăreț, nimic nu-ți mai convine, totu-ți pute… nu contează dacă faci chiar și un drum scurt! Important este să-l faci. Că doar nu ești fag, să te umpli de mușchi stând pe loc atâta timp!
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Păi… Hawaii, evident. E departe, e un loc dorit, visat, este ceva pentru o singură dată în viață… plus că am făcut și traseu montan memorabil, și anume Kalalau Trail, pe insula Kauai. M-am umplut de praf pe costișa aia, dar a meritat! Când îmi mai vine cheful să întărât lumea, urc câte o poză pe Facebook; să vezi atunci venin! „Uite cine are bani!”, scrie lumea, iar micul sărac din mine chițăie de fericire („Iar i-am păcălit”), că expediția aia n-a fost pe banii mei – care bani?! – a fost cadou de nuntă de la soră-mea. Vezi, Jovi? D-aia-i bine să aibă omul soră!
– Ce cărți de călătorie ai citit în copilărie și adolescență?
Pe toate. Nu glumesc. Până să m-apuc de scris, am fost un cititor dement, maniac, obsedat, pierdut pentru omenire, pentru viața reală. Când zic „Pe toate” nici măcar nu prea exagerez: păi, câte cărți de călătorie erau traduse în română până la Revoluție?! Dar, ca să nu fac pe elevul ăla care n-a înțeles subiectul de la teză, uite o carte de călătorie care pe mine m-a influențat decisiv și pe care astăzi nu o mai citește nimeni: The Narrative of Arthur Gordon Pym – nu mai știu cum s-a numit titlul traducerii în română, măcar că în română am citit-o de primele șase-șapte ori. Dar am fost atât de influențat, încât din Poe mi-am scris lucrarea de licență, și pe chestia asta i-am luat la citit toate scrierile în original (șmecher, eu: Poe n-a scris prea mult! Ce, eram prost, să-mi fac licența pe Proust?!). D-aia mi-a rămas titlul ăsta în minte și nu cel românesc… iar numele traducătorului, nici atât. Pe vremea aia nici nu mă uitam la numele traducătorilor… eram copil.
– Acum, la maturitate, care îți sunt cărțile preferate de călătorie?
Ale mele, ale lui Jerome K. Jerome, ale lui Robert David Kaplan, ale lui Allan Silitoe, ale lui Bill Bryson și ale lui Patrick Leigh Fermor, măcar că într-ale ăstuia îmi prind mereu urechile când m-apuc de ele în original. Alte vremuri, altă limbă engleză!
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Da și da. Uite, am fost prin Uzbekistan și pe de-alături ca să scriu un roman pe care nu l-a înțeles nimeni, dar nu-mi pare rău: m-am lămurit de-o chestie! Da, am o carte model (Paradisul de după colț a lui Llosa) și mi-am plănuit o călătorie în Polinezia, dar deocamdată reflectez de unde să fac rost de bani. Că Papeete e cam departe, ca să zic așa… iar chestia aia despre care ziceam că m-am lămurit este că nimeni n-o să-mi cumpere romanul respectiv. Știi ce vor zice românii? „Ce, bă, l-ai scris ca să te dai mare?”. De scris, tot îl voi scrie eu cândva, dar fără să anvizajez un succes literar. Mi-a intrat mie-n cap să scriu cartea c-un român prin Polinezia franceză, atâta tot!
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Aș lua romane istețe scrise în mileniul ăsta. M-am săturat de vechituri! Știu și eu că e la modă „întoarcerea la clasici”, dar mie mi se potrivesc clasicii ca nucile-n pereți. Am încercat, m-am plictisit, asta e. Ce să fac acuma, să mint ca porcii, să cad în cap după Titus Livius? Aia este afacerea istoricilor, a clasiciștilor, nu a mea. Eu sunt romancier și punctum!
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Da, îndeamnă, dar nu dau ghes. Care se potrivesc? Toate se potrivesc. Că nu sunt cărți grele în care să-ți prinzi urechile, sunt cărți ușoare, de vară, de mare, de soare, de plajă, de vacanță, de povestit nevestei seara la culcare („Stai să-ți zic ce-am mai citit azi în nebunul de Buzea!”).
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
La Oradea și la Beiuș. Atât fizic, cât și literar. Sper să merite!
