Invitatul cu nr. 33 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Iulian Ciocan.
Iulian Ciocan – Născut pe 6 aprilie 1968 în Chişinău, Republica Moldova. Romane publicate: Înainte să moară Brejnev (Editura Polirom, 2007; ediţie cehă la Dybbuk, 2009; ediţie engleză la Dalkey Archive Press, 2020; ediţie sârbă la Sluzbeni Glasnik, 2021; în curs de apariţie ediţia italiană la Bottega Errante); Tărâmul lui Saşa Kozak (Editura Tracus Arte, 2011; ediţie slovacă la Kalligram, 2015; ediţie franceză la Belleville, 2017, Premiul Coup du Coeur la Salon du Livre des Balkans); Iar dimineaţa vor veni ruşii (Editura Polirom, 2015; ediţie cehă la Dybbuk, 2021), Dama de cupă (Editura Polirom, 2018; ediţie franceză la Belleville, 2019; nominalizare la Premiul Jean Monnet, 2020; ediţie bulgară la Foundation for Bulgarian literature, 2019; ediţie cehă la Dybbuk, 2020; ediţie olandeză la Pegasus, 2020); Clovnul (Editura Polirom, 2021). A publicat proză în reviste şi antologii din SUA, Germania, China, Cehia, Bulgaria, Belgia şi Brazilia. Invitat la New York, la festivalul PEN World Voices (2011) şi la Noaptea Literaturii din Amsterdam (2016). În 2018 a publicat, la Editura Muzeelor Literare Iaşi, Povestea lui Nicolae Gane. Cea mai recentă carte publicată este romanul “Clovnul”, Editura Polirom.
– Este pasionat de călătorii scriitorul Iulian Ciocan?
Nu prea. Adevărul e că nici nu am avut foarte mulţi bani de-a lungul anilor care să-mi permită să călătoresc mult. De aceea, majoritatea călătoriilor mele sunt legate de evenimentele literare la care am fost invitat. Astfel, am fost o săptămână la New York, mai exact la Festivalul PEN World Voices, am fost la Noaptea Literaturii din Amsterdam şi la Târgurile de Carte din Paris, Praga şi Sofia.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitorul Iulian Ciocan?
În primul rând, să vezi ceea ce nu ai mai văzut până atunci, fie că e vorba de arhitectură, fie că e vorba de mâncare sau tabieturi ale oamenilor. În al doilea rând, să fie zboruri fără escale. Zic asta deoarece m-am cam săturat de aeroporturi şi de privirile bănuitoare ale vameşilor.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Săptămâna în New York a fost aproape perfectă. După ce am trăit cea mai mare parte a vieţii la Chişinău, şederea în marele megalopolis al lumii a fost copleşitoare. Prima senzaţie a fost că m-am pomenit în mijlocul unei imense babilonii, unei mari dezordini. New York-ul e un amestec halucinant de popoare. Ai impresia, mergînd pe stradă, că treci pe lîngă reprezentanţii tuturor raselor şi semințiilor lumii. Şi dacă Republica Moldova, vorba unui lider politic moldovean, e o ţară polietnică, ce-o fi atunci New York-ul şi America în general?
Altminteri, după o vreme, îţi dai seama că dezordinea aparentă e ordonată. Toate aceste rase şi naţionalităţi convieţuiesc paşnic, trăiesc cot la cot şi chiar colaborează între ele. Frontierele se şterg, oamenii nu se baricadează în fortăreţe etnice. Toţi sînt cetăţeni americani şi asta contează mai mult decît culoarea pielii sau tăietura ochilor. Şi mă tem că statul polietnic Moldova nu a atins încă acest nivel de convieţuire, cu toate că are muuuuult mai puţine naţii.
După ce am fost cazat în Hotelul Jolly Madison Towers din Manhattan, mi-am dat seama că nici Europa nu se îndepărtase prea tare de mine. Proprietarul hotelului era un italian, iar cei mai mulţi dintre clienţi – călători vârstnici din Italia, Franţa, Germania şi Anglia. Fireşte, ştiam că pensionarii occidentali duc o viaţă mai interesantă decît cei moldoveni. Aşa că nu m-a surprins aparenţa tinerească şi voioşia debordantă ale bătrîneilor din Jolly Madison Towers.
Într-o zi, ieşind din hotel, m-am pomenit dintr-odată în… India. Sute de originari din India – bărbaţi, femei şi copii, îmbrăcaţi în haine viu colorate – mărşăluiau cu pancarde pe care scria We are all equal! Oamenii aceia încercau să atragă atenţia altor new-yorkezi asupra unor probleme cu care, probabil, se mai confruntă. O făceau însă liniştit, fără să provoace scandal, fără să perturbe traficul sau să ţipe isteric ca protagoniştii unor mitinguri din centrul Chişinăului. Apoi, la fel de liniştit, s-au evaporat. Şi cred că îşi vor soluţiona problemele.
– Ce cărți de călătorie a citit în copilărie și adolescență Iulian Ciocan?
“Căpitan la cincisprezece ani” de Jules Verne a fost cartea care m-a impresionat cel mai mult. Şi a mai fost una – “Sindbad marinarul”.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitorului Iulian Ciocan?
La maturitate, Iulian Ciocan nu mai citeşte cărţi de călătorie. El preferă călătoriile în eul profund al omului.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Nu prea. Nu m-au interesat niciodată.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Aş lua o carte pe care nu am citit-o şi care e scrisă de un autor care-mi place mult. De pildă, un roman de Llosa.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
În toate romanele mele acțiunea e plasată în Chișinău. Dar cititorul e invitat să călătorească… în timp. În primele mele trei romane am încercat să spun ceva important despre trecutul, prezentul și viitorul Chișinăului, am descris, la început, epoca brejnevistă, în care semnele marii prăbușiri erau deja prezente, și am ajuns într-un viitor în care Moldova e invadată de Transnistria. Pot să spun că am văzut cum se transformă Chișinăul. Îmi amintesc de anii ’70, când se vorbea rusește peste tot și când străzile orașului erau aproape pustii. Acum limba română a ieșit din caverne, iar ambuteiajele sunt uriașe.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Păi, tocmai m-am întors de la Târgul de Carte din Praga. Am trei romane publicate acolo de Editura Dybbuk. Ce oraş frumos e Praga! Ce clădiri şi cafenele are! Aş vrea să mai revin de multe ori în oraşul lui Kafka.
