„Frumosul există în orașul nostru, chiar dacă nu ne pasă de el.”
Există însă oameni cărora le pasă de comorile bucureștene, iar Silvia Colfescu este una dintre cele mai reprezentative exemple, cea care privește întotdeauna spre clădiri și spre cer pentru a descoperi cele mai frumoase ornamente, arhitecturi, mici detalii care diferențiază o casă de o alta, o epocă de o altă, un stil sau un arhitect de ceea ce au clădit alții în aceeași perioadă. În cea mai recentă carte a sa, „Vânătoare de comori prin București”, apărută la Editura Vremea, doamna Silvia Colfescu ne arată câteva dintre comorile bucureștene, ni le explică și ni le detaliază, totul însoțit de fotografii elocvente, unele personale, altele aparținând lui Ciprian Măceșaru.
Am fost curios să aflu mai multe despre conceperea acestui volum și a ieșit acest interviu, cred eu, foarte interesant:
– Când mergeți prin oraș, priviți cerul și orașul de fiecare dată? Sunteți mereu cu aparatul de fotografiat în mână?
Da, când merg prin oraș privesc în jur și mai ales VĂD. Să știți că nu e strict obligatoriu să și vezi atunci când privești. În orașul nostru – și de altfel în toate orașele zilelor noastre –, foarte multă lume patinează cu privirea oamenii, clădirile, cerul, întâmplările, copacii, ferestrele deschise – și nu le văd cu adevărat. Și da, am întotdeauna aparatul de fotografiat în mână sau măcar telefonul – am un telefon performant, care face fotografii bune. Așa că atunci când am noroc, prind câte o imagine frumoasă și plină de semnificații. Uneori numai frumoasă, dar și asta e bine.
– „Frumosul există în orașul nostru, chiar dacă nu ne pasă de el.” Chiar așa, bucureștenilor nu le pasă de orașul lor?
Nu tuturor. Sunt și bucureșteni care-și iubesc orașul, care se mândresc cu el și au grijă de el. Dar sunt și oameni care nu au timp – sau ochi – să vadă frumusețea din jurul lor. Tot ce văd li se pare urât. Am putea spune, ca Oscar Wilde, că frumusețea este în ochii celui care privește. La fel și urâțenia. Am auzit mulți bucureșteni spunând că București este urât, murdar, plin de prost-crescuți etc. Poate ar trebui să înțeleagă că orașul în care trăiesc este așa cum îl fac ei. Dacă nu dau educație copiilor, dacă îngăduie adolescenților să iasă noaptea cu sprayuri de culoare și să mâzgălească zidurile abia văruite, orașul va avea clădiri desfigurate. Dacă ei înșiși aruncă pe stradă ambalajul plăcintei pe care abia au mâncat-o, sticla de cola, mucul de țigară, cojile de semințe, dacă nu strâng murdăria câinelui lor, vor trăi într-un oraș murdar. Dacă nu-și salută vecinii, dacă nu cedează locul din autobuz unei viitoare mame, unui bătrân, dacă umblă încruntați pe stradă, eventual mai înghiontind cu cotul un trecător, dacă nu zâmbesc unui copil – vor trăi într-un oraș necivilizat. Dar nu din vina orașului. Orașul e plin de case frumoase cu detalii minunate, de grădini, de oameni frumoși.
– Ce ați recomanda unui locuitor din țară să vadă în București? Dar unui turist străin?
Tuturor le-aș recomanda să se plimbe pe Calea Victoriei, să se uite la clădiri, să se oprească la Capșa și, eventual, să bea o cafea la una din măsuțele de pe trotuar, să intre în Ateneu, să urce în sala mare și să privească fresca și cupola, să intre în biserica Stavropoleos și în curtea-lapidariu a bisericii, să se ducă să mănânce niște mici la Hanul lui Manuc sau la Carul cu Bere, să se plimbe seara pe malul lacului Herăstrău, să viziteze Muzeul Național de Artă… Sunt atâtea lucruri unice de văzut în București și e atât de jalnic că nenumărați oameni născuți aici n-au intrat niciodată în Ateneu, măcar să-l vadă, sau nu știu nici măcar care sunt muzeele mari ale Capitalei…
– Ați fost mereu îndrăgostită de acest oraș și de comorile sale sau a existat un moment de declic?
M-am îndrăgostit de acest oraș pe când aveam 6 sau 7 ani. Tata ne ducea mereu, pe sora mea și pe mine, să vedem colțuri frumoase din București (mi-aduc aminte că mergeam cu el să ascultăm clopoțeii de cristal din foișorul vilei Minovici, oare-i mai ascultă astăzi cineva?). Într-o zi, ne-a povestit despre voievodul Mavrogheni și ne-a arătat într-o carte veche o gravură care-l înfățișa plimbându-se pe străzi într-o trăsură trasă de cerbi cu coarnele aurite. În clipa aceea, orașul în care s-a putut întâmpla așa ceva a devenit pentru mine un loc de basm și, de-atunci, i-am văzut mereu frumusețea.
– Cum a decurs colaborarea cu fotograful Ciprian Măceșaru, ale cărui fotografii ilustrează aproximativ jumătate din cartea Vânătoare de comori prin București? A fost complicat să obțineți drepturile pentru fotografiile de epocă, aflate în alte arhive particulare?
Ciprian este un bun prieten al meu și al editurii Vremea, a fost de ajuns să îl rog și s-a implicat în proiect cu entuziasm. Acum, văzând succesul pe care îl are acest prim volum, am început chiar să ne preocupăm de al doilea. Fotografiile de epocă mi-au fost oferite cu plăcere de cei care le dețineau, iar unele le-am obținut chiar din familie.
– Cum ați conceput acest volum și altele similare: întâi a fost observația și fotografia, iar apoi textul, sau invers? Cât de greu a fost să alegeți fotografiile și clădirile emblematice din Vânătoare de comori prin București?
De mulți ani adun date despre București, am fișe și multe mii de fotografii ale clădirilor, ansambluri și detalii. Colega noastră Andreea Chiru a avut ideea că ar fi simpatic să adun o parte din ele într-o carte axată pe vânătoarea de comori, concept se pare foarte modern: ideea mi-a plăcut, mai ales că îmi dădea ocazia să semnalez publicului frumuseți ignorate ale orașului, pe lângă care locuitorii trec fără să le vadă, literalmente. Am ales din imensul material ceea ce mi s-a părut potrivit pentru o carte care să redea imaginea unității în diversitate a acestui oraș, am scris o scurtă prezentare a stilurilor întâlnite în urbe, mici texte de însoțire a imaginilor… și iată!
– Am întâlnit în volumul dvs. o referință – în legătură cu Pasajele Villacrosse-Macca – despre „hanul Câmpinencei”. Știți mai multe despre acesta, pentru că sunt interesat de orice are legătură cu orașul meu natal, Câmpina?
Pe locul unde se află astăzi pasajul Villacrosse-Macca, cred că de fapt sub ramura Macca a pasajului, se afla, la începutul secolului al XIX-lea, un han aparținând vel-vornicului Scarlat Câmpineanu. Pe câte știu, numele familiei vine de la moșia Câmpina. Hanul era condus de soția vornicului, Luxița Câmpineanu și, ca atare, era cunoscut ca „hanul Câmpinencei”. La moartea acesteia, survenită mult după cea a soțului ei, în 1831, hanul a trecut în posesia fiului lor, Ion Câmpineanu, personaj cu o biografie complicată, colonel, luptător pentru independența Principatelor, participant la revoluția de la 1848. Dar Ion Câmpineanu, foarte implicat în jocuri politice, nu păstrează hanul moștenit, ci îl vinde, prin 1832, fraților Serafim: Petrache, dragoman, și Ioan, doctor. Cu aceasta, prezența familiei Câmpineanu – și, implicit, a Câmpinei – dispare din istoria hanului Villacrosse.
– Cât de apreciată de public este Colecția Planeta București de la Editura Vremea?
Spre marea mea bucurie, Planeta București este una dintre cele mai prețuite colecții ale editurii Vremea. Ceea ce înseamnă că mulți iubesc acest oraș și sunt interesați de istoria lui și a locuitorilor lui.
– Câte alte mii de fotografii, informații și referințe istorice nu au încăput în acest volum și le pregătiți pentru volume viitoare?
Așa cum am spus, am mii de fotografii în fișiere, iar Ciprian Măceșaru pare convins de farmecul acestei preocupări și dornic să facă fotografii noi. Cum de mulți ani mă preocup de istoria și arhitectura Bucureștilor, materialul nu lipsește și sper că, la târgul de carte Gaudeamus sau chiar mai devreme, cititorii vor avea un nou volum. Apoi, cine știe, poate încă unul…
– Mulțumesc!
(Fotografie de Eduard Enea, preluată de pe pagina de Facebook a doamnei Silvia Colfescu. Sublinierile și titlul ne aparțin.)
