Conceputul de control este fascinant în România. Am impresia că societatea noastră nu poate funcţiona fără să se ştie controlată. Adică doar să se ştie pentru că românul are o mare plăcere de a se sustrage de la controale de aceea el a dezvoltat o relaţie bivalentă faţa de ideea de control: îl detestă dar are nevoie de el pentru a-l putea fenta. Mai există o nuanţă licenţioasă a verbului a controla pe care-l folosesc băieţii de cartier când vad o bunăciune trecând: mama, ce-aş mai controla-o pă asta…
Exacerbarea controlului ar fi necesară teoretic pentru că românul, în general, nu are un simţ civic prea puternic dezvoltat, ştim prea bine, nu respectă contractele, nu cunoaşte sintagma britanică gentleman’s agreement, nu are nici urma de respect faţă de simpla strângere de mână, îşi urăşte natura deversând peturile în lacuri, izvoare şi fluvii, traversează pe roşu sau accelerează când apare culoarea portocaliu la semafor etc.
Am asistat la întâmplări simpatice ce s-au repetat de mai multe ori. Mergând des, prea des cu maxi-taxiul uneori, rareori, autovehiculul este oprit de diverse instituţii (Autoritatea Rutieră Română, Poliţia Rutieră, Fiscul etc.) abilitate să controleze regulile impuse prin legislaţie. Aceste controale nu durează mult însă stârnesc ilaritatea călătorilor. Care, evident, se grăbesc foarte tare, au nişte întâlniri de afaceri planificate la minut cu parteneri strategici japonezi, trebuie să semneze contracte de milioane…Oamenii pufăie, mârâie, sunt nemulţumiţi (ofuscări pe care şi le exprima, evident, după ce controlul se sfârşeşte, niciodată în timpul lui căci românul este laş prin fire). Nici un moment nu le trece prin cap că reprezentanţii detestatelor autorităţi de fapt controlează şi eventual aplică amenzi usturătoare pentru a le oferi siguranţa lor, pentru a-i proteja de numeroasele abuzuri pe care le comit aceşti căpiaţi ai şoselelor (vezi articolul/studiu despre şoferul de maxi taxi din Revista 22) care numai recent au mai omorât vreo 17 oameni. Evident, paradoxal, atunci când se întâmplă vreo tragedie lumea şi mass-media guduristă din ţară se întreabă indignaţi păi şi organele de control ce au păzit? Vinovatul de serviciu îşi face subtil locul în peisaj.
Nevoii de control administraţia i-a răspuns prompt creând zeci si sute de organisme de control. Fiecare instituţie mai acătării are un corp de control. În România un om munceşte, doi se fac că muncesc, trei sunt pensionari iar unul controlează. Dar şi instituţiile noastre centrale, ultimele instanţe de control sunt şi ele, la rândul lor controlate de…Comisia Europeana care de ceva timp ne-a obişnuit cu publicarea semestrialelor sale rapoarte ale misiunilor de control. FMI vine şi el să controleze deplorabila stare a finanţelor ţării. Din nefericire, trebuie sa o recunosc, controlul rezolvă de prea puţine ori disfuncţionalitatea semnalată/ descoperită. Ştim prea bine că unele organe de control sunt corupte, controlul fiind un mijloc prin care controlorii reuşesc să mai facă rost de o ceapa, un pui, un kil de ţuică sau o putină cu brânză sau sunt comandate politic (du-te şi controlează firma x a lu Nicu Parvenitu, -oponent politic, rival la şefia cătunului Floricelele din Vale- şi găseşte ceva acolo de o amendă) etc.. Controlul în nici un caz nu poate lua locul moralei, spiritului civic şi, last but not least celor 7 ani de acasă.
