Frantz (2016)
Regia: François Ozon
Distribuția: Pierre Niney, Paula Beer, Ernst Stötzner
„Frantz” este unul din acele filme care te urmăresc mult timp după ce s-a terminat proiecția. Ceea ce eu și mulți alți spectatori ai filmului lui François Ozon din 2016 ne vom aminti peste ani vor fi siluetele celor doi eroi principali – frumoasa tânără germană Anna (interpelată de Paula Beer), al cărei iubit, Frantz, căzuse pe front cu două luni înainte de sfârșitul primului război mondial, și tânărul francez parcă dintr-o altă lume, Adrien Rivoire (actorul Pierre Niney), care este și el fost soldat. Adrien îl întâlnise cândva în trecut pe iubitul Annei apare în mod misterios să pună flori pe mormântul gol și să ușureze durerea părinților lui Frantz. S-ar putea spune că Pierre Niney este o greșeală de distribuire, și poate că este cu adevărat, dar el este nu la locul său nu ca actor, dar ca personaj în lumea în care îi este sortit să trăiască.
Frantz însuși dă numele filmului, toate personajele fiind indoliate de absența lui, căderea sa în război declanșează evenimentele, dar, de fapt, toți eroii acestui film sunt victime ale absurdității războiului. Filmul reușește să prezinte într-o manieră emoționantă modul în care destinele sunt curmate de război și cât de dificile sunt vindecarea, uitarea, iertarea. De asemenea, pune întrebări cu privire la capacitatea oamenilor de a face față ororilor din trecut – pot să o facă în timp ce se confruntă cu adevărul care uneori este mai crud decât permite imaginația? Sau poate minciunile sunt permise atunci când pot ajuta vindecării sau pentru a evita redeschiderea rănilor fatale?
Filmul lui Ozon poartă și un mesaj anti-război. Eroii aparțin celor două părți ale unui război care a îinsemnat devastare pentru ambele națiuni. Unii au fost victorioși, ceilalți învinși, dar ambele țări sunt în ruine, milioane de vieți s-au pierdut, supraviețuitorii continuă să poarte cicatricile traumelor de război, dar și germenii urii care se vor afla la rădăcina următorului război. Simetria scenelor și a situațiilor poate părea demonstrativă, însă este bine să ne amintim că sângele, vrăjmășia și neîncrederea au împărțit Europa nu cu mult timp în urmă.
Filmul folosește coloristica alb-negru pentru cea mai mare parte a timpului, cu culori inserate în momente cheie, fără să marcheze neapărat granițele dintre realitate și imaginație, trecut și prezent, adevăr sau ficțiune. A fost o idee foarte bună, în opinia mea, cea de a evita capcana unui ‘happy end’ și de a lăsa mai multă ambiguitate în loc, cu o pictură misterioasă mai puțin cunoscută a lui Manet care înmânează spectatorilor cheia la ceea ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. Semnele de întrebare sunt relevante atât pentru trecut, cât și pentru viitor.
