Midnight Sun (2018)
Regia: Scott Speer
Distribuţia: Bella Thorne, Patrick Schwarzenegger, Rob Riggle, Quinn Shephard
Pentru aceia care deja au văzut Love story, Cenușăreasa, Twilight, Terminator, Tangled sau A walk to remember, Midnight Sun poate avea un aer de familiaritate. Filmul lui Scott Speer spune povestea unei fete care suferă de o boală rară (din cauza căreia nu poate ieși în lumina soarelui). Viaţa lui Katie (personaj interpretat de Bella Thorne) se schimbă însă atunci când îl întâlnește pe Charlie. Cei doi se îndrăgostesc și petrec împreună vacanţa de vară de la sfârșitul liceului.
Fardurile tehnice (efecte speciale, mișcări spectaculoase de aparat ori sunet răscolitor) nu sclipsesc precum soarele, dar nici nu există greșeli, iar în unele secvenţe se simte destul de bine armonia dintre mijloace de realizare și conţinut (a se observa secvenţa de la petrecere, în care protagoniștii dansează).
Ceea ce se poate intui încă din trailer, nu lipsesc nici cele câteva clișee (în scenariu, construcţia personajelor ori a relaţiilor dintre ele) fără de care un film cu și despre adolescenţi ar pierde din substanţă. Probabil că aţa albă se vede cel mai bine în secvenţa în care Katie cântă pe stradă, iar trecătorii se adună în jurul ei într-un joc actoricesc neconvingător.
Închizând însă ochiul critic, ne putem bucura de curgerea firească a acţiunii, de candoarea celor doi protagoniști și tensiunea pe care ei o construiesc, ori de umorul anumitor replici.
Dincolo de blatul bine însiropat, încep să apară însă mici doze de realism care, într-un ritm digerabil, ne coboară din fantezia adolescentină în viaţa reală (nu chiar ca în dramele europene, dar nici cu un final demn de prinţese Disney). Îmbucurătoare sunt însă naturaleţea cu care scenaristul răsucește povestea și firescul care caracterizează jocul actorilor în acest twist.
Prin Midnight Sun avem șansa de a vedea un nou Love story în care actorul principal este jumătate Schwarzenegger și un sfert Kennedy, acţiunea se petrece în cea mai mare parte sub lumina lunii, iar finalul dulce-amărui nu ne va înnoda lacrimi în barbă, dar ne poate face nostalgici după vremea în care filmele despre adolescenţi erau și despre noi.
