The Two Popes (2019)
Regia: Fernando Meirelles
Distribuția: Anthony Hopkins, Jonathan Pryce, Juan Minujín
Scenariul filmului ‘The Two Popes’ este scris de Anthony McCarten și este al patrulea scenariu al unui film biografic de succes pe care acesta îl realizează din 2014 încoace, după ‘The Theory of Everything’, ‘Darkest Hour’ și ‘Bohemian Rapsody’. Precauți, realizatorii filmului au precizat pe generic și afișe că este vorba despre un film ‘inspirat din fapte reale’. ‘Inspirat’ și nu ‘bazat’ sună ceva mai puțin angajant și reflectă, cred, stilul scenariilor lui McCarten. Alege personaje semnificative din domenii diverse (știință, istoria celui de-al doilea război mondial, muzică și acum istoria bisericii catolice) și momente importante, din acelea care par a ne fi bine cunoscute, le comentează și le dă semnificații dincolo de imaginile și cuvintele cunoscute prin intermediul unor dialoguri și fire de acțiune imaginare.
Cu ‘The Two Popes’, scenaristul McCarten și regizorul Fernando Meirelles (autor al fantasticului ‘City of Gods’, dar câtă vreme a trecut de atunci!) își asumă un risc mai mare. Evenimentele descrise în film – demisia papei Benedict XVI și preluarea papalității de către papa Francis – au avut loc in 2013. Majoritatea protagoniștilor sunt încă printre noi, multe dintre problemele descrise sunt încă vii și dureroase. Chiar și abordarea cea mai ‘cuminte’ și mai respectuoasă, așa cum au încercat realizatorii să facă filmul, nu poate evita întrebările și controversele.
Calitatea principala a scenariului care marchează cu stil și elocință întreg filmul sunt dialogurile. McCarten pleacă de la evenimentele reale, tranziția de la un papă relativ conservator din punctul de vedere al dogmei catolice spre un papă care fără a fi un reformator este mult mai deschis evenimentelor care se petrec în lume și unor prudente schimbări, în special în modul de funcționare al bisericii și de comunicare cu credincioșii și cu lumea. În jurul lor, el imaginează două zile de discuții între Benedict, decis să demisioneze din motive care se vor clarifica mai mult sau mai puțin în film, și cardinalul Jorge Bergoglio (viitorul papă Francis) care dorea să se retragă din poziția de cardinal și este surprins de propunerea de a deveni succesor la scaunul Sfântului Petru. În discuții nu numai că se confruntă două concepții diferite despre felul în care trebuie să se comporte biserica catolică pentru a se adapta la schimbările din jur, dar și două biografii, temperamente, și stiluri de viață foarte diferite. Dialogul spumos, inteligent, sensibil dintre cei doi este materialul din care este construit filmul. O serie de flashback-uri ne permit să cunoaștem detalii din trecutul cețos al preotului argentinian devenit cardinal și al cărui destin este să devină papă.
Întâlnirea și dialogul nu au avut loc în realitate, dar felul în care ne sunt prezentate și jocul actorilor fac ca ele să pară plauzibile și consistente cu imaginea pe care o avem despre cei doi bărbați. Decorurile, complet reconstituite în studiouri, sunt și ele extrem de veridice și întăresc senzația de firesc a acestui dialog imaginar. O contribuție esențială o are, desigur, interpretarea celor doi magnifici actori. Dacă Anthony Hopkins nu poate să nu fie el însuși și îl creează pe Benedict după chipul și asemănarea lui Anthony Hopkins, Jonathan Pryce abordează rolul lui Bergoglio / Francis folosind o tehnică opusă. El se topește in rol, machiajul îl face să semene aproape perfect cu Francis cel din realitate, și spectatorii care îl urmăresc pe papă pot avea iluzia că el însuși își joacă propriul rol pe ecran. Excelentă este și partea muzicală a filmului, cu idei inovatoare și surprinzătoare.
A face un film despre papalitate, instituție aflată aproape permanent în atenția știrilor și bântuită în ultimul deceniu de scandaluri și controverse, nu poate rezulta într-un film care să mulțumească pe toată lumea. Net-ul este plin de articole care semnalează presupuse erori, evenimente inventate sau care s-au petrecut altfel decât sunt descrise în film. Personal cred că majoritatea criticilor de detaliu sunt neimportante atâta timp cât filmul reușește să clădească excelent portretul celor doi papi, și să le descrie personalitățile, slăbiciunile și credința care îi motivează. Filmul are, însă, în opinia mea, o altă lacună mai serioasă. Abordarea problemelor dureroase și a scandalurilor care au marcat Vaticanul în acea perioadă și care în mare măsură continuă și astăzi este făcută foarte ‘cu mănuși’. Sunt menționate doar în treacăt și indirect scandalurile de corupție și rea administrare, iar când se ajunge la tragedia abuzurilor sexuale dialogul este pur și simplu tăiat. Rezultatul este că filmul își pierde echilibrul și alunecă prea mult spre aspectele pozitive, căpătând un ușor aer de propagandă în favoarea papalității și a servitorilor ei. Poate că totuși trebuie ceva mai mult timp, mai multă perspectivă pentru a realiza un film care să ofere o judecată critică și lucidă a evenimentelor. Așa cum a ieșit, ‘The Two Popes’ oferă o docu-dramă scrisă inteligent, dar în care accentul este pe partea de divertisment și nu pe cea de anchetă și analiză istorică.
Disponibil pe Netflix.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: Whyit.in, IMDb.com)
