The Thin Red Line (1998) – La hotarul dintre viață și moarte
Regia: Terrence Malick
Distribuția: Nick Nolte, Jim Caviezel, Sean Penn, Elias Koteas, Ben Chaplin, Dash Mihok, John Cusack, Adrien Brody, John C. Reilly, Woody Harrelson, Jared Leto, John Travolta, George Clooney
Anul 1998 a fost unul prolific pentru filmele care ca au ca temă războiul, disputa transferându-se de pe câmpul de luptă pe scena Oscar-ului, unde Steven Spielberg (Saving Private Ryan) a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor, în fața lui Terrence Malick (The Thin Red Line). Lupta între cele două filme a fost una strânsă, primul fiind câștigător a 5 premii Oscar, iar al doilea nominalizat la 7 premii Oscar. Nu cred că s-a mirat nimeni în momentul în care The Thin Red Line a plecat resemnat acasă, filmul lui Malick fiind o poezie a războiului, dacă poate exista așa ceva, o odă, cântată de fiecare soldat în sinea lui, în drumul spre pierire. Spre deosebire de Spielberg, care a ținut să preamărească imaginea soldatului american, plecat să salveze lumea, Malick a prezentat o radiografie a războiului și a rolului acestuia în dezumanizarea omului. Autobiografia lui James Jones (1962) – carte după care a fost ecranizat filmul, este o frescă a războiului, o imagine de o frumusețe extraordinară a unor suflete zdrobite, pornite spre drumul morții înainte de vreme.
The Thin Red Line relatează o experiență din al doilea război mondial, când o companie de război, numită C de la Charlie, are misiunea de a cuceri plaja insulei Guadalcanal, una din cele 10 insule a grupului Insulele Solomon, din Pacific. Grupul de infanteriști, parte a Forțelor Aliate, trebuie să facă față soldaților din Armata Imperială Japoneză. De unde se aștepta o rezistență nimicitoare din partea japonezilor, se dovedește a fi, cel puțin pentru început, debarcarea pe o insulă pustie. Situația de așteptare are un efect terifiant asupra soldaților, care se găsesc neputincioși în fața efectului pe care îl au asupra insulei, atât ei, cât și japonezii. Practic, Malick privește războiul din două perspective: efectul demoralizator asupra soldaților și efectul devastator asupra naturii. Ciudat lucru, chiar dacă scenele de război reprezintă o parte integrantă majoră a filmului, spectatorul este pur și simplu îmbătat de superbul imaginilor prezentate, de natura care își manifestă măreția chiar și în momente critice și, mai ales, de gândurile soldaților, de moralitatea lor și de frivolitatea ființei umane. Toate acestea par să se închege într-un tot unitar, ca într-o simfonie, care poartă spectatorul pe treptele cunoașterii și moralității.
Piesa de rezistență a filmului este oferită de varietatea de personalități ce fac parte din campania C, personalități care conlucrează pentru atingerea aceluiași scop, chiar dacă metodele fiecăruia sunt diferite. Malick folosește dialogul interior pentru a intra în mintea fiecărei personalități: colonelul Tall (Nick Nolte), un tip dur, dornic de recunoaștere, este cel care dă ordinul misiunii sinucigașe de a cuceri un deal la capătul căruia se află mitralierele japoneze. Acesta este mereu în conflict cu căpitanul James Staros (Koteas), persoană binevoitoare și sensibilă ce încearcă să-și salveze echipa de la o moarte inutilă, motiv pentru care va fi nevoit la un moment dat să se retragă din armată. Sergentul Edward Welsh (Sean Penn) este “mentorul soldaților”, cel care își exercită puterea pentru a educa mințile visătoare și pentru a păstra ordinea printre soldați. Fire cinică, Welsh încearcă să răpună exaltările de virtute afișate de idealistul Witt (Caviezel), încercând să-i demonstreze că virtutea nu își are locul pe câmpul de bătălie. Totuși, Welsh aprecia în secret scânteia pe care o afișa Witt, atitudinea lui față de acest copil având rolul de a-l salva de la moarte. Relația dintre cei doi protagoniști, însușirile cu care au fost înzestrați, dar și performanța actoricească extraordinară, reprezintă turul de forță a filmului. Personajul lui Caviezel are darul de a purta spectatorul pe tărâmuri necunoscute, atât din punct de vedere intelectual, cât și moral, idealismul și frumusețea acestui om conferind grupului din care face parte o lumină aparte. Chiar dacă nu este autorul vreunei fapte eroice, Witt este mereu o persoană disponibilă pentru ceilalți (datorită bunătății, dar și capacității de analiză pe care o exercită asupra celor din jur): lașul Fife (Brody) sau veșnic îndrăgostitul Bell (Chaplin). Acest protagonist mă poartă cu gândul spre o altă personalitate aparte, Damien O’Donovan, interpretat de Cillian Murphy în The Wind That Shakes the Barley (2006).
Filmul este o capodoperă și din punct de vedere al imaginii, semnată de John Toll, care avea deja la vremea respectivă două Oscar-uri pentru cea mai bună imagine (Legends of the fall, 1994, și Braveheart, 1995), aportul lui fiind vizibil, atât în imaginile de război, cât și în cele dedicate naturii. De multe ori, spectatorul are tendința să uite de război datorită unor asfințituri superbe sau clipelor de iubire dintre Bell și soția acestuia.
De asemenea, povestirea prin folosirea monologului interior are rolul de a transpune o multitudine de viziuni asupra aceleiași probleme – războiul. Narațiunea se centrează totuși asupra unui singur punct de vedere și anume cel al lui Witt. Generozitatea acestui suflet nobil ni se înfățisează încă de la început, când regizorul ne introduce în lumea din mintea lui Witt și până la sfârșit, când aceeași lume revine pentru a plânge sau, din contră, a cânta primirea unui suflet frumos. Balansarea imaginilor de război cu cele din mintea personajelor oferă umanitate și candoare tragicului emanat de război. Uneori, povestea pare să piardă din sens, spectatorul simțindu-se prins într-o pânză de păianjen în fața elipselor din firul narativ. În același timp, pare incredibil de greu să reduci povestea și gândurile acestor oameni la doar câteva ore de film. Imaginile sunt susținute și de coloana sonoră excepțională realizată de Hans Zimmer, melodii ce mi-au adus aminte de soundtrack-ul filmului The Mission (1986), realizat de Ennio Morricone.
Personajele reprezintă cu adevărat frumusețea acestui film, nuanțate direct prin propriile acțiuni, dar și indirect, prin intermediul lui Witt sau prin monolog interior. Este de apreciat faptul că acest proiect a fost susținut de nume mari ale cinematografiei, de actori de renume ce au avut doar roluri pasagere, precum George Clooney sau John Travolta, acompaniați de Sean Penn și Nick Nolte, cu roluri importante și jucate superb, sau de John Cusack și Woody Harrelson, în roluri mai mici. Din punctul meu de vedere, artileria grea a fost susținută de data aceasta de new-entries precum Elias Koteas (căpitanul James Staros), Ben Chaplin (soldatul Bell), Jim Caviezel (Witt), sau Adrien Brody (Fife).
Filmul nu este ușor de digerat, necesitând probabil mai multe vizualizări pentru o înțelegere adecvată a meditației filosofice asupra războiului, însă magia care înconjoară această relatare de război merită toată atenția. Moralitatea este supusă examinării încă o dată, concluzia fiind de partea sergentului Welsh, care nu-și permite decât să admire această calitate pe ascuns, deoarece adepții ei sunt purtați spre sfârșit. Natura, și deci Dumnezeu, pe o parte, și omul, pe de altă parte, par să fie protagoniștii unui alt conflict prezent în mintea protagonistului Witt: avem noi dreptul, chiar și pe timp de război, să stricăm ceea ce altcineva a creat?
Notă: 8.5/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=LCmlOhsIwBk’]
1 comment