The Soloist (2009)

Si din nou, dupa ce am re-re-revazut The Clockwork Orange – am plonjat in comorile muzicii clasice universale… Beethoven, Bach …Si sub miracolul sunetului atat de cald al violoncelului.

Pentru ca nimic nu suna mai potrivit decat cuvintele lui Steve Lopez, exprimate in finalul filmului, le voi reproduce mai jos, ca un corolar al acestei povesti:

„Cu un an in urma am intalnit un om caruia i se terminase nororcul si m-am gandit ca il pot ajuta. Nu stiu daca l-am ajutat. Da, prietenul meu, Dl. Ayers, acum doarme in interior. Are o cheie si un pat. Dar starea sa mentala si starea generala sunt la fel de precare ca in ziua in care ne-am intalnit. Unii oameni imi spun ca l-am ajutat. Sunt experti in sanatatea mentala care imi spun ca simplul act de a fi prieten cu cineva, ii poate modifica procesele chimice din creier, ii poate imbunatati functionarea in societate. Nu pot vorbi in numele Dlui. Ayers in aceasta privinta. Poate ca prietenia noastra l-a ajutat! Dar poate ca nu! Pot totusi sa vorbesc in numele meu. Pot sa spun ca, fiind martor al curajului Dlui Ayers, al umilintei sale, al increderii in puterea artei sale, am invatat demnitatea de a fi loial unui lucru in care crezi. De a ma tine de acel lucru mai presus de toate. De a crede, fara indoiala, ca te va duce acasa.”

Talentat editorialist la Los Angeles Times, Steve Lopez are mereu simturile la panda in cautarea unor noi subiecte pentru rubrica sa WestPoint. Si pur si simplu, intamplator, dar definitoriu pentru fiinta sa si pentru profesiunea sa, viata il aduce intr-o zi in Lower Plaza, sub umbra statuii lui Ludwig van Beethoven, cu urechea cotropita de sunetul divin al unei viori, pe ale carei numai doua corzi, afroamericanul Nathaniel Anthony Ayers Jr. – cum se recomanda acesta – isi picura sufletul si talentul. Suflet si talent  stigmatizate insa de anatema unei profunde schizofrenii, caci Nat aude voci, este predispus la anxietate, la izbucniri de furie, devine adeseori violent si devine adeseori o amenintare pentru el insusi, mai mult decat pentru cei din jur. Raul pe care si l-a facut lui insusi este acela ca a rupt cursul firesc al dezvoltarii si exprimarii talentului – abandonand in anul al doilea  studiile muzicale la prestigioasa Academie Juilliard si alegand sa traiasca in strada, cu intregul avut tarat intr-un carucior flancat de cateva repere definitorii: drapelul american, o planta vie intr-un ghiveci si vioara. In momentele de luciditate, Ayers canta divin, din memorie, chiar si in lipsa partiturilor si exprima ganduri si judecati profunde: „Eu nu stiu cum lucreaza Dumnezeu, dar frumusetea e o arta si muzica e o frumusete”. Odinioara, mama sa ii spusese ca „muzica e o cale de scapare” si ca „o lume intreaga te asteapta”. Si muzica s-a dovedit a fi o cale de scapare din gheara bolii, dar si capcana adanca si neagra a neputintei in fata ravagiilor unui psihic alterat.

Marcat de intalnirea cu Ayers, Steve Lopez isi incepe seria articolelor dedicate acestei personalitati, al carui vis simplu se rezuma doar la a avea si celelalte doua corzi care ii lipseau viorii sale.

Ecoul articolelor sale este puternic si nu se lasa asteptat; astfel incat la redactie poposeste donatia unei cititoare muziciana. Un violoncel de calitate, spre a fi daruit lui Nat. Pentru ca acesta era instrumentul de simtire al lui Ayers, pe care studiase inca din copilarie.

Si intre betoanele unui pod si al unei sosele din L.A. – glasul ingerilor se face auzit sub arcusul fermecat al lui Nathaniel. Muzica, strada, porumbeii, stalpii, avioanele, cerul albastru, figura transpusa a lui Nat, degetele sale mangaiind strunele, incolacirea serpeasca a soselelor supraaglomerate – imagini superbe danseaza sub muzica beethoveniana si se reflecta in ochii lui Lopez, care se abandoneaza in fata lui Ayares, in fata talentului acestuia, in fata sunetului pur si puternic al violoncelului.

E inceputul unei relatii de prietenie… Dar o prietenie rationala din partea lui Lopez, care ii conditioneaza homeless-ului – proprietatea asupra violoncelului. Conditia este ca acesta sa accepte un adapost in cadrul Comunitatii Lamp, unde atat el cat si  instrumentul sa fie intr-o minima siguranta, in comparatie cu strada.

Si pas cu pas Steve Lopez face cunostinta cu o alta fata a Los Angelesului – capitala nationala a nevoiasilor – 90.000 de persoane fara adapost pe strazile orasului.
Lamp-ul este „o colonie pierduta de suflete frante” – „o lume la marginea umanitatii”. Si multi oameni de bine isi dedica viata si abilitatile sociale pentru a organiza aceasta comunitate, pentru a-i ridica standardele, pentru a asigura declasatilor social o portie de mancare zilnica si un pat unde sa-si poata uita noaptea, nenorocul zilei.
Editorialele lui Lopez au un bun ecou in lumea politicii si a administratiei orasului, astfel incat primarul creste fondurile alocate zonei, cu cifra impresionanta de 50 de milioane de dolari. „Din cand in cand, inimile, mintile si portofelele autoritatilor se deschid in acelasi timp – si atunci orasul devine un loc mai bun”.

Nenumarate eforturi ale lui Lopez sunt menite sa il incadreze pe Ayers intr-o lume curata, organizata, civilizata: il cazeaza pe muzician intr-un mic apartament, il integreaza intr-o prestigioasa orchestra simfonica… Inutil… Vocile se fac mereu auzite in mintea lui Nathaniel si il suspenda iara si iar „la granita dintre barbat geniu si calator pierdut”. Alegerea muzicianului este mereu si mereu…strada. Lopez petrece o noapte culcusit alaturi de Ayers, in strada, intr-un adapost de cartoane si zdrente si in timp ce acesta recita Tatal nostru – „Faca-se voia Ta!”, imaginandu-si-i pe Beethoven si pe Mozart la o fereastra luminata.

Si Lopez se simte intr-o „lume la marginea umanitatii”, dar in care mai exista insa sperante. Iar el este una dintre aceste sperante, atat pentru sine, pentru definirea si consolidarea sa ca fiinta umana ganditoare si responsabila, cat si pentru pentru Ayers, dezmostenitul fara vina al soartei.

Lopez nu se opreste, ll duce la Disney Hall,  invitat de Adam Crame, ca sa asiste la o repetitie a Simfoniei a 3 de Beethoven si in clipe bune de echilibru psihic Nathaniel asculta si vede muzica in valuri de culori feerice, dansand, pulsand, frematand,  il simte pe Beethoven alaturi, intelege iara si iar „muzica – ca ceva mai presus de noi – e GRATIE!”.

Din nou il cazeaza pe Ayers intr-un motel, ii organizeaza lectii de violoncel cu un mare muzician – Graham Claydon, care il reintroduce in lumea lui Bach (fara de care Beethoven nu ar fi fost posibil). Si Nathaniel intreaba: „Crezi  ca as putea fi bun din nou?” Raspunsul lui Claydon este” Dumnezeu te-a binecuvantat cu un dar, insa nimic nu-l doare pe Dumnezeu mai tare decat atunci cand ne batem joc de harul sau”.

Si din nou o criza – de data asta cu suport mistic, caci Nathaniel incepe sa-l perceapa si sa-l numeasca pe Lopez „Dumnezeul”  sau! Si sa-l iubeasca in consecinta!

Nelinistile si framantarile lui Lopez il duc si spre ideea initierii unui tratament medicamentos si se sfatuieste in acest sens cu David, experimentatul administrator al Comunitatii Lamp. Oare „doua saptamani de medicamente i-ar putea salva viata?” Sfatul competent al lui David este insa ca „Daca-i tradezi prietenia, distrugi singurul lucru pe care il are in lumea asta”.

Lopez nu vrea insa „sa fiu singurul lui lucru pe lumea asta”, vrea sa-i reasigure lui Nat suportul psihologic al muzicii si in acest sens ii organizeaza acestuia un recital. Bineinteles, Ayers isi face aparitia pe scena insotit de nelipsitul lui carucior de homeless in care isi poarta averea pamanteana, se aseaza pe scaun tinand in brate violoncelul si in acel momen este reinvadat de vocea care nu ii da pace, care nu ii permite sa fie el, sa se exprime pe sine. Si fuge!

De la iubire, la dezamagire si apoi la negare – e un pas! Nathaniel descopera ca Lopez ii numeste in acte oficiale, diagnosticul de schizofrenie si prietenul ii devine dusman, pana acolo incat il ameninta cu moartea! Deci pasul urmator si final, la celalalt capat al iubirii – este ura!

Steve Lopez spune obosit, descurajat, dezamagit „ Nu pot sa cred in nimic care sa merite. M-am saturat sa incerc. E Oficial!” Ideea insa este ca „Nu poti repara Los Angelesul, nu-l poti vindeca pe Nathaniel, fii PRIETENUL lui si du-te la el”!

Impreuna cu Jennifer, sora lui Nathaniel, numita oficial tutore, Lopez revine la Comunitatea Lamp, unde priveste revederea celor doi frati, mainile lor impreunate sub pavaza cuvintelor „noi doi avem o viata buna, nu-i asa?” si unde in final, relatia dintre jurnalist si muzician revine pe un fagas bun caci spune Ayers – numit de acum incolo, – de catre Lopez – in semn de real respect – Domnul Ayers – „Uneori prietenii se enerveaza… face parte din intelegere…”. Iar Lopez ii raspunde: „Domnule Ayers – sunt onorat sa fiu prietenul tau” – si ii intinde mana cu intelegere si impacare sufleteasca.

Tragica traiectorie psihologica si de viata  a personajului Nathaniel Anthony Ayers Jr., dar intr-un fel, plina de speranta ca acea parte neintinata a spiritului acestuia lupta si reuseste sa ii mentina fiinta intr-un echilibru – precar – dar un real echilibru uman.

Iar aceasta speranta este nascuta si hranita din extraordinara prietenie tenace si experienta de viata a celuilalt personaj principal, Steve Lopez, un om calm, talentat, performant profesional, cu un puternic simt social, cu o infinita empatie pentru dezmostenitii soartei si care dedicandu-se acestei prietenii, reuseste sa-si reaseze si sa-si recastige si propriile valori pierdute din viata sa –– de familia sa – sotia si fiul.

In finalul filmului ni se spune ca: „Domnul Ayers inca doarme in interior (nota mea – adica nu sub cerul liber) si e membru al LAMP. Continua sa cante la violoncel precum si la vioara, toba, contrabas, chitara, pian, trompeta, corn francez, acordeaon. Domnul Lopez continua sa-si scrie rubrica Los Angeles Times. Acum invata sa cante la chitara.”

Un film captivant, real si tragic, strabatut de unde de duiosie si umor (grozave scenele in care Lopez se lupta cu urina de coioti ca remediu de lupta impotriva ratonilor?), un film viu, cald, despre prietenie, despre datorie, despre determinare, despre viata traita cu un scop!

Un film in care doi mari actori reusesc cu truda si talent sa prezinte doua caractere complexe, doua traiectorii definitorii una pentru cealalta. Un Robert Downey Jr., extraordinar, maturizat, expresiv, a carui figura si al carui intre trup ne transmit o larga paleta de sentimente, de ganduri si de atitudini.Pentru mine, este cel mai bun rol de pana acum, al acestui actor! Si cel mai bun rol si pentru Foxx – (bun si in Ray Charles) – convingator pentru noi, dar in mod sigur impovarat si solicitat la extrem de tarele personajului sau – pe care reuseste sa ne faca sa il intelegem si sa il acceptam.

Si muzica, ah, muzica – coloana originala a lui Marianelli – din care iata – o mostra – Dario Marianelli, ca si creatiile clasice universale ale lui Bach si Beethoven – din care – din nou – o exemplificare – Johann Sebastian Bach’s “Suite for Solo Cello No. 1 in G Major: I. Prelude” (probabil Rostropovici) ridica calitatea acestui film si ii dau o adanca amprenta intelectuala de un gust desavarsit.

Imaginea cinematografica a lui Seamus McGarvey este superba. De la Los Angelesul privit de sus in forfota lui diurna, moderna, eleganta si civilizata, pana la Los Angelesul privit de de jos, de la nivelul trotuarului, cu vanzoleala nocturna a zonelor dezmostenitilor cetatii, de la porumbeii lansati in aer in sunetele divine ale violoncelului, pana la explozia de culori ale transpunerii plastice a muzicii, de la ochii calmi, plini de spirit si intelegere ai lui Lopez, pana la ochii invadati de vocile fantomatice ale lui Nathaniel, o performanta notabila!

De mirare pentru mine este ca acest film, orchestrat cu mare talent de mana regizorului Joe Wright (Pride & Prejudice – 2005, Atonement – 2007), nu a avut nicio nominalizare notabila si nu a luat niciun premiu important.

Nota: 9.5/10