The French Connection (1971)
Regia: William Friedkin
Distribuția: Gene Hackman, Roy Scheider, Fernando Rey, Tony Lo Bianco
Moto: ”Doyle is bad news – but a good cop.”
Atunci când Ionuț mi-a comunicat tema următoarei ediții a revistei electronice Ficțiuni.ro, m-am gândit în primul rând la ”The French Connection” (e drept că imediat mi-au trecut prin minte și filme precum ”Shaft” sau ”Mississippi Burning”). Un film văzut în copilărie, când încă îmi alegeam filmele de la televizor sau de prin casetele video de la magazinul din colț, pe vremea când eram atât de impresionați de seriale precum ”Străzile din San Francisco” sau ”A-team”. Totul în slujba binelui, mereu în sprijinul Poliției sau al trupelor speciale.
”The French Connection” este totuși construit un pic diferit, lucru pe care îl distingem și din imaginea subiectivă, mai mereu axată pe personaje și urmărindu-le îndeaproape, dar pe care îl constatăm cu tărie atunci când ajungem, după un final ”întunecat”, la genericul de final. În primul rând, chiar dacă aparent e doar un film de ficțiune, el are la bază o lucrare cu caracter documentar despre detectivul de la Narcotice Eddie Egan și partenerul său, Sonny Grosso, ce au avut o misiune asemănătoare cu cea prezentată în film, în anul 1962. Cartea de non-fiction publicată de Robin Moore s-a transformat apoi în scenariu, sub semnătura lui Ernest Tidyman.
În al doilea rând, deși subiectul pare simplu, dacă îl privim din afară, misiunea celor doi parteneri de la New York Police Department, ajutați și de către ”prietenii” din FBI, este extrem de complicată și se dezvoltă gradual, aproape enervant de monoton (iată un aspect care nu rezistă trecerii timpului și care nu va plăcea spectatorilor de mall, obișnuiți cu intrarea directă în acțiunea unui film, fără complicații inutile): polițiștii trebuie să descopere un transport masiv de heroină ce venea pe calea apei din Franța. Pare simplu, dar pe această bază, regizorul William Friedkin, ajutat de doi actori la început de carieră, dar extrem de talentați, construiește un film cu mesaj puternic, subtil și aproape în întregime pesimist.
Paralela dintre luminozitate și întuneric, dintre însorit și cenușiu, dintre Europa înfloritoare și America decadentă este evidentă din primele cadre. Pe de o parte, avem frumosul oraș de la Mediterană, Marseille, locul de unde pleacă drogurile și unde se întrețes ițele conexiunii franceze; de acolo pleacă Charnier (Fernando Rey) spre periplul american, din preajma unui castel însorit, de lângă o frumoasă domnișoară, de altfel aproape singura prezență feminină a filmului, construit integral în lumea bărbaților. Pe de altă parte, New York-ul este înfățisat numai întunecat, chiar dacă suntem prea puțin prezenți în noapte. Nici Manhattan-ul, prin definiție o lume a puterii și bogăției, și cu atât mai puțin Brooklyn-ul nu strălucesc, ci sunt terne, înfricoșătoare, cartiere pline de poliție și de traficanți de droguri.
America decadentă este evidentă și în construcția personajului principal. Dacă Buddy Russo (Roy Scheider) este un polițist normal, ale cărui vicii nu sunt aduse în prim plan, partenerul său ”Popeye” Doyle (un Gene Hackman de Oscar) este un bețiv brutal, cinic, care preferă o noapte de beție unei zile pline de hârțogăraie la birou; este în același timp ambițios și încăpățânat și consideră că, atunci când capătă o pistă, are întotdeauna dreptate și trebuie să meargă până la capăt. Doar așa va avea succes și în această misiune (care se termină… total non-american, veți vedea!). Un polițist atipic pentru o perioadă în care abundau eroii pozitivi, fără niciun viciu, aproape perfecți.
Nu trebuie însă uitată și cel mai cunoscută scenă a filmului, cea care reprezintă, peste ani, una dintre cele mai spectaculoase urmăriri de mașini din toate timpurile: Gene Hackman se urcă într-un Pontiac Le Mans din 1971, pentru a urmări pe cel care a încercat să-l asasineze, aflat într-un metrou suprateran. Desfășurată cu o viteză medie de 90 de mile pe oră, această urmărire a fost filmată pe viu, fără oprirea traficului, în încercarea regizorului de a oferi naturalețe și spectaculozitate. A reușit, spunem peste ani, fiind considerată printre primele urmăriri din istoria filmului, alături de cele din ”Ronin” (1998) și ”Bullit” (1968)!
Nota: 7.5/10
Articol publicat și pe Ficțiuni.ro.
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=nP_7ZopT6oM’]
