Stranger Than Fiction (2006) – Mai mult decât ficțiune
Regia: Marc Forster
Distribuția: Will Ferrell, Dustin Hoffman, Emma Thompson, Queen Latifah, Maggie Gyllenhaal
Autorul, cu rol de creator, are putere nelimitată asupra operei sale. Dar ce se întâmplă în momentul în care creația se transpune în realitate fără știrea creatorului și trăiește într-o lume proprie fără a fi conștientă de propria-i natură?
Stranger than fiction este punctul în care creatorul își întâlnește creația și realizează responsabilitatea care vine o dată cu puterea de a crea. Iesit pe ecrane în 2006, Stranger than fiction este o împletire între dramă, comedie și fantezie, în regia lui Marc Forster, care pare să se fi deprins cu acest stil magic încă din 2004 cu filmul Finding Neverland (cu Johnny Depp și Kate Winslet în rolurile principale).
Într-o lume monotonă, narată cu candoare de o voce suavă, spectatorul îl întâlnește pe Harold Crick (interpretat de Will Ferrell, care dovedește prin acest rol că și un comediant poate da dovadă de tragism), un agent de la Fisc, un om încremenit în propria-i viață, așa cum indică și numele (crick=înțepeneală), cu tabieturi ce nu-i înlesnesc fericirea, ci doar îl opresc din a observa viața mizerabilă pe care o are. Lucrurile se schimbă însă în momentul în care Harold aude vocea care relata exact acțiunile realizate de acesta. El face tot posibilul pentru a scăpa de vocea din capul lui, voce ce îl urmărea la tot pasul și îi dicta acțiunile viitoare cu o precizie de speriat, până în momentul în care un profesor îi confirmă ceea ce el bănuia deja: Harold este personajul unei cărți. Momentul în care creația și creatorul se întâlnesc este unul crucial. Autoarea cărții este renumită pentru tragedii, iar profesorul recunoaște că opera din care Harold făcea parte este o capodoperă. „You have to die. It’s a masterpiece”, afirmă profesorul Jules Hilbert (interpretat de Dustin Hoffman), fără nici o ezitare. Harold este flatat de noul statut (protagonist al unei capodopere), știindu-se până la acel moment parte a unei vieți lipsite de valoare. Scriitoarea Karen Eiffel (Emma Thompson) deține puterea asupra destinului personajului. Ce va alege scriitoarea: succesul oferit de capodoperă sau viața unui om? În această situație dramatică, dar prezentată subtil de către regizor, Harold, un bărbat singuratic și neîndemânatic în ceea ce privește femeile, se îndrăgostește de proprietara unei cofetării, Ana Pascal (interpretată de Maggie Gyllenhaal), care reușește să-i redea pofta de viață.
Chiar dacă elementele de fantastic și magie se întrepătrund cu cele de realism, filmul este transpus simplu, cu inocență și naturalețe, în combinație cu un stil matematic, logic (căci personajul principal este un angajat al Fiscului până la urmă), fapt ce permite spectatorului să privească filmul ca o poveste, fără să resimtă cu adevărat tragismul faptelor. Muzica ritmată ce ne introduce în lumea lui Harold, lumea bizară a unui om al cifrelor, ne împiedică să îl compătimim cu adevărat, ordinea din jurul lui, programul strict și costumul sobru, toate la un loc, țipând după o schimbare. Iar aceasta vine, sub forma unei voci auzite doar de el, ce-i drept, dar binevenită! Cineva trebuia să-i amintească de pasiunile lui, de faptul că serviciul pe care îl are nu i se potrivește și că zilele de concediu nu trebuie lăsate să se adune la nesfârșit!
Acest gen de narațiune, în literatură, ar face parte din realismul magic, un gen ale cărui rădăcini se află (între altele) în opera pictorului german Franz Roh, care propune acest stil ca o antiteză la expresionism, curent în cadrul căruia obiectele erau reconstruite pentru a dezvălui viața aflată în interiorul lor. În schimb, realismul magic îmbină elementele de realism cu cele fantastice și magice pentru o mai bună înțelegere a realității. Acest mecanism are rol de metaforă, deseori folosită pentru a critica societatea. În cazul nostru, Harold reprezintă tipul de persoană împotmolit într-un mediu nefavorabil dezvoltării sinelui, un tip de persoană prezent din ce în ce mai des în societatea noastră. Frica de a face o schimbare, confortul pe care îl oferă un serviciu stabil, dar care nu ne pasionează, ne împiedică să luăm atitudine și să facem o schimbare. Iar de cele mai multe ori, chiar dacă dorim o schimbare, e mult prea târziu.
Tot în cadrul realismului magic, lucrurile care de obicei nu se întâmplă în realitate sunt acceptate de către protagoniști ca fiind normale. De exemplu, profesorul care îl consultă pe Harold acceptă fără nicio problemă faptul că pacientul său este un personaj de poveste, singura lui preocupare fiind dată de natura poveștii din care Harold face parte – tragedie sau comedie.
Pe de altă parte, filmul prezintă spectatorului povestea și din perspectiva scriitoarei, aflată în fața incapacității de a-și finaliza opera. Personajul creat de scriitoarea Karen Eiffel este unul frumos, care merită o moarte eroică, iar spectatorul tinde să caute, împreună cu scriitoarea, modalități de ucidere cât mai interesante și mai demne de protagonist.
Pe lângă condiția umană (eșecul existențial) sau relația creator-creație, filmul mai prezintă și o altă temă, cea a timpului. Pe parcursul filmului, ceasul lui Harold prinde viață și, obosit de apatia de care este cuprins proprietarul, ia inițiativă și lucrează cu scriitoarea pentru o schimbare. Ceasul este primul conștient de trecerea timpului, de viața fără sens pe care Harold o trăiește. Spre final, un transfer de vieți pare să aibă loc intre cei doi, timpul acceptând să-i ofere o a doua șansă acestui personaj de carte.
Povestea are un ritm și o magie aparte și datorită actorilor, care reușesc în acest caz să formeze un ansamblu unitar. Will Ferrell, care nu mă încânta în alte filme, mi se pare că se pliază perfect pe acest personaj, Maggie Gyllenhaal dă dovadă de multă energie în rolul de revoluționară, Queen Latifah este un specialist trimis de editură, interpretând unicul personaj care nu își are locul în acest film, dar simpla ei prezență încântă, Dustin Hoffman nu poate fi mai rafinat de atât în rolul profesorului pierdut în lumea literaturii, pe când Emma Thompson dă încă o dată dovadă de talent prin interpretarea puternică, de efect, a unei scriitoare în plină criză profesională, iubitoare de tragism și aflată în căutarea plenitudinii.
Chiar dacă pasiunea cu care Ana gătește prăjiturile, precum și rolul lor în relația cu Harold, mă trimite cu gândul la alte două filme în care mâncarea are rol vindecător – Babette’s Feast (1987) și Like water for chocolate (1992), referința principală pentru filmul lui Forster este Adaptation (2002), ecranizare după un eveniment din viața scenaristului Charlie Kaufman. Legătura dintre filme este evidentă și datorită stilului apropiat, adoptat de cei doi scenariști: Zach Helm (Mr. Magorium’s Wonder Emporium, Stranger than Fiction) și Charlie Kaufman (Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Being John Malkovich, Synecdoche, New York).
Stranger than fiction vorbește despre un om care alege schimbarea și își îmbunătățește viața în perspectiva morții, un concept utilizat des în cinematografie, dar prezentat de data aceasta într-o manieră revigorantă. Dacă sunteți în căutarea unei realități atipice, magia acestei pelicule vă vine în ajutor. Iar dacă vreți să aprofundați, mizați pe Ruby Sparks. Nu veți fi dezamăgiți!
Notă: 8/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=26FBhM_pjoc’]
