Slepe Lasky (2008) – Blind Loves – Iubiri oarbe (Slovacia)
Regizor: Juraj Lehotsky
Scenariul: Marek Lescak, Juraj Lehotský
Imaginea: Juraj Chlpik
Distributia: Peter Kolesar, Iveta Koprdova, Miro Daniel, Monika Brabkova, Zuzka Pohankova
In prima seara a „filmEST” am mers cu multa asteptare sa vizionez doua filme documentare, consecventa atractiei mele catre acest gen cinematografic. Din pacate, organizatorii au calcat cu stangul, pentru cel de-al doilea film nu a ajuns in Bucuresti in timp util pentru proiectie, fara vreun anunt prealabil, in respectul celor care au strabatut orasul pentru a-l urmari. De altfel, spre uimirea mea, la prima proiectie a productiei „Iubiri oarbe”, abia daca am fost o duzina de spectatori in sala. Ce sa insemne aceasta? O slaba promovare a evenimentului, o lipsa de interes? Nemeritata atitudine, pentru ca am vizionat un film de o tulburatoare incarcatura emotionala, rezolvat cinematografic la superlativ de echipa regizorului slovac Juraj Lehotsky.
Suntem atat de obisnuiti cu faptul ca natura ne-a binecuvantat cu toate simturile intacte, incat de multe ori ne batem joc de sanatatea lor si de cele mai multe ori nu gandim cum ne-am trai viata fara ele si cum reusesc sa traiasca, sa gandeasca, sa munceasca si mai ales – sa iubeasca – aceia carora soarta le-a rapit unul dintre aceste simturi, in speta – vazul.
Peter, Miro, Elena si Zuzka sunt patru semeni de-ai nostri – orbi in fapt – dar care si-au construit o viata normala, plina de frumusetea vazului interior. Sufletele lor frumoase, imaginatia lor bogata, i-au condus spre nevoia atat de fireasca a dragostei in cuplu, ca instrument de implinire a fiintei umane.
Asa cum de multe ori in viata se spune ca „dragostea e oarba”, iata ca regizorul, scenaristii si deosebitul director de imagine Juraj Chlpik ne dezvaluie emotionanta viata si iubire a patru cupluri de nevazatori, pentru care dragostea nu e oarba, e dragoste pur si simplu, o dragoste a carei dimensiuni noi, cei „normali”, nu o percepem intotdeaua.
Peter Kolesar este un nevazator familist, care alaturi de sotia sa Iveta si-a cladit o lume perfect ordonata penduland intre zidurile unui micut apartament si salile de clase ale unei scoli pentru elevi cu deficiente vizuale, unde preda pianul si conduce un mic cor. Echilibrul si optimismul acestei vieti i-o da muzica, imaginatia sa bogata si faptul ca el si sotia sa stau umar langa umar si se completeaza pentru a-si implini visele. El si-a gasit si si-a implinit iubirea pe care o simtim puternica, dar duioasa si plina de un umor sanatos, pentru ca – greu de inchipuit, insa Peter se imagineaza un mic „capitan Nemo”, coborand in adancul oceanului si luptand cu o uriasa caracatita, in timp ce Iveta il urmareste cu ochii mintii, din spatele hubloului submarinului, tricotand fara incetare lungi fulare sau calduroase svetere.
Celalalt erou masculin al filmului este Miro Daniel – si el orb din nastere si tot prin nastere – rrom. Deosebit de curat, de ingrijit, ba chiar cochet, muncitor, gospodar, el are o nevoie acuta de dragoste si atunci cand o cunoaste pe Monika, cand sta in preajma ei, cand ii mangaie parul si cand ii saruta obrazul, simte ca aceasta este fiinta cu care se poate intregii. Monika nu este complet nevazatoare, este atrasa de Miro, de sinceritatea, caldura si sentimentele lui, insa familia ei este potrivnica acestei legaturi, din cauza culorii pielii tanarului. Pentru cei doi insa, culoarea nu are nicio relevanta. Ei se simt bine impreuna, se distreaza ca orice tineri de varsta lor, merg in excursii, danseaza, rad, glumesc, relatia se construieste pas cu pas, pana cand inevitabilul se produce, o sarcina care pare a o infricosa pe Monika si a o indeparta de Miro. Si pentru ca in viata trebuie sa lupti pentru dragostea ta, Miro va lupta pentru a o pastra pe Monika.
Cuplul de nevazatori Elena si Laco va avea un copil, prilej de mare bucurie in familie, dar si de temeri puternice nascute din uriasa responsabilitate care ii asteapta ca parinti nevazatori. Noaptea, alaturi de sotul ei, in pat, Elena isi exprima indoielile si sperantele. Speranta ca ar putea naste un copil normal, dar si indoiala ca copilul ei va avea deficiente de vedere, caz in care spera ca toata experienta ei de viata o va ajuta sa ii usureze puiului acomodarea cu mediul inconjurator. Este deosebit de emotionanta scena in care Elena scoate din dulap o papusa de dimensiunea unui sugar si exerseaza imbaierea viitorului sau prunc. Iubirea solida dintre cei doi soti se va implini o data in plus prin aparitia acestui copil, indelung asteptata si serios pregatita. Si o vedem pe Elena, fericita, in patul de spital, tinandu-si in brate, fetita nou nascuta.
Zuzka Pohankova este o adolescenta tulburator de frumoasa si de emotionanta in puritatea ei. Isi doreste prieteni, doreste sa cunoasca baieti, doreste fiorul unei prime iubiri frumoase. Invata intr-o noua scoala pentru copii cu deficiente de vedere, are o mare dexteritate in manipularea computerului, ii place muzica clasica, inoata si isi dezvolta cochetarii juvenile. Si mai ales invata sa se cunoasca pe ea, inclinatiile si asteptarile ei. Asteptari pe care spera sa le implineasca prin intermediului chatului in cyberspace.
Armonizarea acestor patru povesti se implineste prin intoarcerea in final la fiecare dintre ele, pentru a sublinia sensul fiecarei iubiri.
Astfel, cuplul Peter si Iveta isi implinesc povestea comuna de dragoste dintre ei si muzica prin participarea la spectacolul pe care il da corul de copii dirijat de Peter. Si cat calm si multumire si de ce nu… fericire – radiaza pe fetele celor doi.
Miro si Monika locuiesc impreuna. Greaua problema a sarcinii si a unei nasteri care ar putea sa-i slabeasca si acea urma de vedere a Monikai va putea fi rezolvata printr-o cezariana. Monika intinde calma si relaxata rufele proaspat spalate in curte si Miro se apropie cu o infinita tandrete de ea, femeia iubirii sale implinite.
Elena, insotita de micuta sa fiica, vazatoare, intra intr-o sala de cinematograf, unde fetita ii povesteste avanturile „ursicului” din film. Apoi – seara, in pat, fetita o intreaba pe mama sa ce si-ar fi dorit aceasta – cel mai mult – sa poata vedea! Si iluminata, mama ii raspunde: florile, razele soarelui. Totul atat de simplu, dar atat de emotionant.
Si frumoasa Zuzka, chatuieste multumita pe internet. Cauta si in mod sigur isi va gasi iubirea.
Maniera simpla, dar extrem de poetica prin care regizorul Lehotsky ne introduce in lumea nevazatorilor si a nevoii acestora de iubire si de relatii personale consolidate este de o maniera cinematografica exemplara si nu in ultimul rand si datorita imaginii inspirate si graitoare. Lumina cade fara menajamente pe figurile personajelor, figuri cu mult mai expresive indraznesc sa spun – decat ale vazatorilor. Si aceasta pentru ca ochii lor nu vorbesc, vorbesc in schimb toate trasaturile fetelor. Miro poarta mai mereu o pereche de ochelari cu lentile inchise la culoare si in scena in care tulburat de lipsa de raspund a Monikai la telefoanele sale, merge noaptea catre casa ei, si aceste lentile stralucesc in intuneric ca niste faruri in cautarea iubirii… foarte graitoare imagini. Camera de filmat decupeaza in prim plan figura transfigurata de fericire si emotie a Elenei atunci cand trece in strada pe langa un card de copii…caci se gandeste la copilul pe care il avea si care ii va umple viata de iubire. Iar figura Zuzkai, atat de frumoasa, cu albastrul ochilor tivit de gene lungi negre, gura usor bosumflata, atat de plina de puritate, este ca o floare gata sa se deschida iubirii ce va veni.
Am patruns in intimitatea unei lumi aparte, cu o determinare proprie, cu mult mai curata si mai frumoasa poate, decat lumea celor „normali”, care nu sunt nevazatori, dar nu stiu sa vada.
Premii: Cannes – 2008 – C.I.C.A.E. Award – Juraj Lehotsky, Trieste Film festioval – 2009 – Audience Award – Best Documentary Film – Juraj Lehotsky, Zurich Film Festival – 2008 – Golden Eye – Best Documentary – Juraj Lehotsky
Cateva cuvinte despre regizor puteti afla aici.
2 comments
Cred ca este un film care impresioneaza. Am trait in Bucuresti 10 ani pe langa Vatra Luminoasa (cartier construit pentru nevazatori si cei cu defecte mari de vedere) si am avut tangente aproape zilnic cu nevazatori.Nu pot sa relatez anumite aspecte din viata lor.Dumnezeu sa-i ajute sa-si depaseasca handicapul si se se bucure de copii sanatosi.
Cartierul Vatra Luminoasa a fost construit in perioada interbelica pentru functionarii publici, vilisoare cochete „tip ieftin”, ridicate de „Casa de Constructii”. In Bucuresti sunt vreo 7000 de persoane cu deficiente de vedere si in Cartierul Vatra Luminoasa e o veche scoala specializata (si cu centru de invatare a unor meserii), cu un fond bogat de carti in Braille