Shinboru (2009) – Simbolul
Regizor/Scenarist: Hitoshi Matsumoto
Distributia: Hitoshi Matsumoto, Adriana Fricke, Carlos C. Torres
În timpul ediţiei de anul acesta a Festivalului TIFF, am petrecut doar două zile din cele zece la Polus Center, complex comercial în incinta căruia se găseşte Odeon Multiplex. Transportul este mai dificil către respectiva zonă a Clujului şi, în calitate de acreditat de presă, mi-ar fi fost aproape imposibil să fac naveta între centru (unde proiecţiile au fost difuzate în 4-5 locaţii) şi periferie. Aşadar, am ales două zile ale căror filme mi s-au părut reprezentative, şi am rămas aproape de dimineaţă până seara la mall.
În ceea ce priveşte Simbolul lui Matsumoto, nu am regretat.
Mărturisesc că am ales să văd filmul în urma unei sfidări: o bună prietenă mi-a citit prezentarea din AperiTIFF şi mi-a spus că nu am voie să ratez tocmai un film care debutează cu zeci de simboluri falice răspândite – psihedelic – pe un perete alb. Am râs, uşor încurcată, şi am pornit cu gândul de a urmări cu totul alt film. Din pricina transportului prea lent, am ratat începutul, şi astfel, de ce mi-a fost frică nu am scăpat – m-am trezit că urmăresc cuminte Simbolul.
Filmul nu este nicidecum o comedie simplistă, lipsită de substanţă, eventual populată de aluzii mai mult sau mai puţin grosolane. Titlul său nu ar fi putut fi mai bine ales, întrucât ansamblul acţiunii, al personajelor şi al decorurilor întruchipează tocmai conceptul de simbol; devine, chiar, un soi de mise-en-abime al simbolisticii, o povestire în ramă cu oameni pitoreşti şi ideile lor uimitoare.
În esenţă, filmul urmăreşte încercările disperate, groteşti chiar, al unui om de a evada dintr-o cameră albă, pudrată de antemenţionatele simboluri falice. Acestea se dovedesc a fi pline de surprize (şi de sunete!), iar camera în sine nu este doar o cameră, ci un întreg ecosistem alimentat de imaginaţia prizonierului.
În paralel, într-un orăşel uitat până şi de serviciile poştale, aflat într-un Mexic probabil, Escargot Man se pregăteşte pentru unul dintre cele mai importante meciuri din cariera sa de luptător-entertainer. Alături îi sunt familia, şi mai ales băieţelul său, care îl idolatrizează. Împotriva-i, o istorie lungă, norocul şi întreaga populaţie a orăşelului.
Care este, deci, legătura dintre japonezul inventiv, deseori comparat cu personajele din revistele manga, şi bărbatul trecut de prima tinereţe, care poartă un costum lucios de melc?
Simbolul explică. Şi în final, cu toţii înţelegem mai mult decât ne-am fi imaginat. Este, ce-i drept, un final uşor tras de păr (în special când ai fălcile ostenite de atâta râs), şi totuşi – plauzibil. În fond, nu reprezentarea, ci interpretarea rămâne esenţa intelectului şi, de ce nu, a vieţii.
1 comment