La rupture (1970)
Regia: Claude Chabrol
Distribuția: Stéphane Audran, Jean-Pierre Cassel, Michel Bouquet
Câteva dintre cele mai acerbe critici cinematografice ale burgheziei și ordinii sociale dominate de aceasta au fost create în anii de după revoltele studențești din 1968. Ele nu au luat totdeauna forma filmelor explicit politice și unul dintre exemplele bune este ‘La rupture’, filmul din 1970 al lui Claude Chabrol. La suprafață avem de-a face cu o intrigă aproape de genul unora dintre filmele realizate de Hitchcock cu două sau trei decenii înainte despre o familie aparent normativă și o femeie care se confruntă singură cu ostilitatea mediului din jurul ei. Sub această poveste (inspirată dintr-un roman englezesc) există însă o tensiune psihologică mult mai puternică și un dramatism care la anumite momente frizează tragedia. Ceea ce începe ca un omagiu pentru Hitchcock ajunge să fie în continuare o reverență altui maestru cinematografic al lui Chabrol – Fritz Lang. Totul presărat de citate din filmele celor doi (o apariție cameo a regizorului sau un vânzător de baloane cu rol simbolic). Dacă am căuta un nume alternativ pentru acest film el ar putea fi ‘Ticăloșia indiscretă a burgheziei’.
‘La rupture’ începe cu o scenă de violență în familie care șochează. Căsnicia lui Hélène și Charles nu mai funcționează. Poate că nu era sortită să funcționeze de la început. El provine dintr-o familie foarte bogată, are aspirații de scriitor dar nu pare să fi publicat încă nimic. În plus se droghează și este violent. Cel care suferă este băiețelul lor care ajunge la spital după o criză de furie a tatălui. Părinții lui Charles și în special tatăl acestuia – un afacerist manipulativ – nu au agreeat niciodată căsătoria și acum profită de criza conjugală pentru a forța un divorț în care Hélène să iasă ca vinovată. Pentru aceasta angajează serviciile unui tip cam dubios, gata să facă orice pentru bani, cu misiunea de a o compromite pe femeie. Nu este ușor, căci Hélène, în ciuda originii sale sociale modeste și oarecum dezavatajoase (este fostă dansatoare în baruri de strip-tease) este o femeie de moralitate impecabilă, gata de orice sacrificiu pentru copil și care chiar păstrează afecțiune pentru soțul violent. Conspiratorii vor concepe un plan ‘ca în filme’ pentru a-și atinge scopurile.
Stilul de filmare al lui Chabrol în ‘La rupture’ este ceea ce în engleză se numește ‘slow-burner’. Povestea evoluează încet, situațiile și personajele sunt construite cu atenție. Nu este vorba însă despre situații obișnuite, multe dintre personaje sunt colorate și de excentrice, iar atunci când avem de-a face cu un personaj aparent banal (de exemplu un medic care pare a se îndrăgosti de Hélène) putem bănui că intenția este de parodie. Stéphane Audran (soția lui Chabrol din acea perioadă) realizează aici unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Jean-Pierre Cassel dă viață maleficului combinator care încearcă să o compromită pe eroină și demonstrează că avea cel puțin la fel de mult talent și carismă ca și fiul său care este celebru și contemporan nouă. Michel Bouquet joacă perfect genul de rol care l-a făcut celebru – de mare lichea din marea burghezie. În jurul lor și mai ales în casa de vis-a-vis de spitalul unde este internat copilul rănit, unde se petrece o mare parte din acțiune, se învârte o galerie de personaje pitorești, intre care trei bătrâne care joaca tarot despre care aș scrie că sunt furate din filmele fraților Coen, daca nu aș ști că aceștia vor debuta abia peste vreo 14 ani. Mi-a plăcut și muzica lui Pierre Jansen care însoțește partea vizuală cu contrapunct dramatic și expresiv. Finalul alunecă spre onirism și nu voi spune mai mult pentru a nu vă strica din plăcerea unei vizionări sau re-vizionări pe care v-o recomand.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
