-Dacă săptămâna trecută blogosfera cinefilă vorbea de noul Blade Runner, acum discuția pare a se fi mutat pe The Beguiled, film la care am selectat recenzii și eu, și Dan. Iată ce spune, de exemplu, pe Scena9.ro, Georgiana Mușat: ”În adaptarea lui Don Siegel a lui The Beguiled (1971), străinul, interpretat de Clint Eastwood, era personajul central, care atrăgea după sine toată empatia spectatorului. Personajele feminine erau oglindite, în mare parte, prin filtrul personajului masculin. Ceea ce reușește însă Sofia Coppola să facă prin contra-adaptarea ei din 2017 e, de fapt, o anti-fantezie masculină: toate femeile sunt îmbrăcate până-n gât, doar personajul masculin stă la bustul gol. De multe ori, acest trup masculin e reprezentat într-o manieră poetică, prin cadre-detaliu în care efectiv strălucește în lumină.”
-De altfel, se scrie mult și se scrie bine despre filmele de la ”Les Films des Cannes a Bucarest”. Hagakure a văzut Loveless lui Zvyagintsev: ”Finalul se intampla in stil foarte clasic neoneorealist, cu mentiunea ca aici Zvyaginstev, cum ziceam si mai sus, e si mai retinut decat inainte. Ma simt destul de ambivalent fata de genul asta de sfarsituri atat de supra-uzitate in care practic nu se rezolva nimic si viata continua sa curga in acelasi mod mizer. E un soi de anti-catharsis, iar mie trebuie sa zic ca imi place catharsisul. In contextul mizerabilismului blocului estic pesemne ca catharsisul a devenit cu certitudine o notiune romantica. Dar catharsisul nu trebuie sa serveasca neaparat un soi de izbavire pozitiva a lucrurilor. Poate sa fie si un soi de catharsis printr-o apoteoza a dementei, cam cum se intampla de exemplu in Anticristul lui Lars von Trier. Pentru ca sa te prabusesti, cum se intampla aici, in anti-catharsis, mi se pare mult prea aproape de cinism, iar cinismul in film nu mi se pare extrem de valoros. Pentru ca efectul lui imediat e mai degraba sa te umple cu anxietatea si mizeria la care tocmai ai fost martor. Motiv si pentru care spectatorii non-uber-cinefili se plang de filmele astea care ce dracu imi trebuie sa ma umplu de ce aveam deja plina bucataria. Si mi-e teama ca exista niste dreptate in chestia asta.”
-Iar Dragoș Marin a văzut The Square și a scris despre el pe Filmreporter.ro: ”Deopotrivă fascinant și frustrant, The Square a fost asamblat cu minuțiozitate, ca și exponata care-i dă titlul, cu scopul de a provoca. Se pare că Östlund a tras zeci de duble pentru fiecare secvență, lucrând și câteva zile la o scenă. Dar e și tras în jos de niște probleme structurale destul de mari. Sus numitul moment de mare impact (fără a fi și punctul culminant a ceva anume, căci filmul nu e suficient de legat pentru asta) are loc cu câteva zeci de minute înainte de final.”
-Kata Anna Varo scrie pe IstoriaFilmului.ro despre împletirea dintre artă și cinematografie, într-un articol vast intitulat ”Picturi pe marile ecrane”: ”Relația dintre artă și cinematografie este un subiect infinit, care poate fi împărțit într-o mulțime de subcapitole, și care este mai dificil de analizat decât arta cinematografică națională, deși ridică la fel de multe întrebări. Chiar dacă ne concentrăm asupra relației dintre pictură și cinematografie, imaginea este mult nuanțată și numărul operelor de luat în calcul este foarte mare din cauza multitudinii de filme care se concentrează asupra activității de o viață al unui artist, a celor care se focusează asupra procesului de creație al unei picturi, sau a filmelor autobiografice, care tind când spre ficțiune, când spre realitate, iar înșirarea acestora ar constitui destul material pentru mai multe eseuri. Din acest motiv nu se vor regăsi în această lucrare opere ca Andrej Rubljov (1966) de Andrej Tarkovskij, portretul Caravaggio (1986) de Derek Jarman, Fata cu cercel de perlă (Girl with a Pearl Earring, r. Peter Webber, 2003), Frida (r. Julie Taymor, 2002) sau Rondul de noapte (Nightwatching, 2007) de Peter Greenaway, nici peliculele care au în centrul lor viața lui Klimt sau al lui Van Gogh și multe altele.”
-Dacă tot a câștigat Kazuo Ishiguro Premiul Nobel pentru literatură, unii s-au apucat de cărțile lui, iar alții au început să vadă ecranizările. Iată o recenzie a capodoperei ”Rămășițele zilei”, semnată de Simona Cosma pe blogul CeFilmeVad: ”Convingător și credibil, Hopkins ne face să ne regăsim în conduita și abordarea păguboasă a devoțiunii profesionale fără limite a lui Stevens, de care nu suntem scutiți, până la urmă, niciunul din noi. Personajul său ne reamintește că, rispiți în scrupulozitate și perfecționism profesional, ne îndreptăm spre sfârșitul carierei și al vieții. Și că, uneori, orice încercare de schimbare poate fi prea târzie sau lovită de inadaptare și eșec. Cadre fabuloase, decoruri fabuloase şi un scenariu extrem de atent până la cele mai mici detalii pentru construcţia replicilor, pentru rigoarea şi măiestria limbajului aristocratic, solemn şi reverenţios.”
(Jovi)
-Imi place sa imi compar opiniile cu colegi bloggeri care scriu bine, chiar cand nu sunt totdeauna de acord cu ei. Adriana Gionea de la PostModern face parte din aceasta categorie. Cronica ei la ‘The Beguiled’ pe care l-am vazut si despre care am scris si eu include urmatoarele: ‘The Beguiled îţi va rămâne în minte drept un film în care mesajul este unul difuz, la care nu ajungi, mascat parcă de straturile materialelor preţioase ce alcătuiesc rochiile ample ale personajelor. Nu îţi vor fi clare mecanismele psihologice. Poţi bănui însă o replică dată de regizoare filmelor ce au impus un anumit ideal de frumuseţe sudistă sau celor în care absurditatea războului se răsfrânge asupra existenţelor feminine. Dar în acest film, efectele ţin de abisurile inaccesibile ale psihicului. Segregarea dintre Sud şi Nord este eclipsată de urmările întunecate ale segregării dintre feminin şi masculin. Războiul nu face decât să coaguleze trăirile reprimate, reuşind să le transforme pe elevele internatului în prizonierele propriilor dorinţe, în timp ce soluţiile crude vor fi singurele ce vor putea rupe lanţurile unei educaţii puritane.’
-‘L’amant double’ este un alt film pe care l-am vazut si despre care am scris si eu, si acum si Adriana Gionea: ‘Există câteva scene în care ai impresia că Francois Ozon face trimitere la Persona, filmul-cult al lui Bergman şi la filmele lui Hitchcock, datorită amestecului dintre angoase, obsesiei pentru schimbarea identităţii prin canibalizare psihologică, secretelor cu explozie amânată şi potenţialului înfricoşător al unor detalii banale. Dar filmul lui este departe de a se apropia de subtilitatea ermetică a lui Bergman, fiind mai apropiat de reprezentarea obsesiilor sexuale angoasante în filmele lui Lars von Trier. Găseşti mai degrabă un film a la Hitchcock adaptat la cultura franceză, mult mai elegant la capitolul decoruri, şi apropiat de stilul romanelor erotice pentru cei pasionaţi de psihologie.’
-Mihai Brezeanu scrie la liternet.ro despre ‘Un beau soleil intérieur’ pe care l-a vazut in mini-festivalul ‘Les Films de Cannes à Bucarest, 2017’: ‘Filmul care a primit premiul SACD (Société des auteurs et compositeurs dramatiques, asociaţie înfiinţată de Beaumarchais în 1777!) din cadrul Quinzaine des Réalisateurs la Cannes 2017 e comedie atunci când nu e romantic şi e romantic atunci când nu e comedie. Şi cum momentele romantice durează maximum 3 secunde (virând, degrabă, înspre caricatură), se poate lesne concluziona că Un beau soleil intérieur e o comedie fără urmă de roz, un pamflet mustind de cinism, cu pregnante tuşe de absurd.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Corki dancingu” (2015) – The Lure la Dracula Film Festival
–”Mother!” (2017) la Dracula Film Festival
–”La double vie de Veronique” (1991)
