Can You Ever Forgive Me? (2018)
Regia: Marielle Heller
Distribuția: Melissa McCarthy, Richard E. Grant, Dolly Wells
Un spectator de film ‘normativ’ (dacă mai există așa ceva în zilele noastre) ar avea toate motivele să-i displacă eroina principala a filmului ‘Can You Ever Forgive Me?’, regizat de Marielle Heller. Lee Israel este o răufăcătoare, o alcoolică și un caracter destul de asocial. Nu este nici frumoasă, poartă cu ea un exces de kilograme și un sentiment de frustare ca scriitoare ratată, este în urmă cu plata chiriei unui apartament murdar ca o ghenă de gunoi, și a medicamentelor pentru singurul ei companion în viață – o pisică. Colțuroasă în exterior, este gata de aproape orice pentru a supraviețui și a-și depăși condiția. Căderea ei în infracțiune este descrisă ca întâmplătoare, dar nu se poate spune că personajul se împotrivește prea tare întâmplării.
Tânăra regizoare americană (aflată la al doilea film de lungmetraj, dar cu o mână sigură și cu o fluență a povestirii ca la al douăzecelea) reușește să întoarcă complet datele poveștii, bazându-se pe cartea autobiografică scrisă de Lee Israel cea adevărată la ani după evenimente, carte care i-a adus în fine și succesul literar meritat (și câștigat cinstit). Meritul principal trebuie împărțit între Marielle Heller – regizoarea filmului, Melissa McCarthy – actrița care interpretează rolul principal, și Richard E. Grant care îi dă replică în rolul lui Jack Hock – personaj excentric, simpatic și vicios până în măduva oaselor, care îi devine prieten și partener în crimă. Grant este unul dintre acei actori pe care parcă îi cunoaștem din totdeauna, care au jucat în nenumărate roluri secundare și seriale de televiziune, și care doar când au șansa unui rol consistent ca aici înțelegem ce actori minunați sunt. Puțini dintre ei au acest noroc. Atmosfera Manhattanului începutului anilor 90, descrierile străzilor și barurilor, a mediului literar și al celui al gay-ilor confruntați cu apogeul crizei SIDA sunt excelent reconstituite. Filmul este autentic pentru că nu idealizează nimic. Nici comportamentul personajelor, nici situațiile în care se află și soluțiile pe care le aleg pentru a ieși din ele.
Putem discuta desigur cât de gravă este infracțiunea comisă de Lee Israel – falsificarea de scrisori private ale personalităților celebre. Justiția americană nu a fost foarte severă în cazul ei, limitându-se la o pedeapsă de închisoare cu suspendare. Comentariul social al filmului pare a fi cel puțin la fel de aspru în direcția celor care generează cererea de scrisori și alte obiecte memorialistice legate de scriitori, actori și alte celebrități care nu mai sunt în viață. Până la urmă, poate că singurii care sunt lezați cu adevărat sunt aceste celebrități sau mai exact personalitatea lor și felul în care rămân în istorie. Dar ei sunt morți. În rest, naivii care sunt gata să plătească sume fabuloase pentru aceste obiecte primesc aproximativ ceea ce doreau, iar comercianții (anticarii) beneficiază de pe urma comerțului de falsuri la fel de bine. Dacă acceptăm acest punct de vedere rămânem cu un film bine făcut, care aduce pe ecran două personaje care sunt departe de a fi exemplare, dar sunt autentice și interesante, și reușesc să câștige simpatia spectatorilor, chiar și a celor ‘normativi’.
