Poulet aux prunes (2011) – Iubire persană
Regia: Marjane Satrapi și Vincent Paronnaud
Distribuţia: Mathieu Amalric, Edouard Baer, Maria de Medeiros, Golshifteh Farahani, Isabella Rosellini, Rona Hartner
„Este extraordinar să faci un film în Germania, cu acțiunea care are loc în Iran, cu Isabella care e italiancă, cu Maria, care e portugheză, cu Golshifteh care e iraniană, cu Rona care e româncă, cu Serge Avedikian care e de origine armeană, cu Jamel, ai cărui părinți sunt marocani, cu Mathieu, cu Chiara… și la final să fie un film franțuzesc!” a afirmat Marjane Satrapi despre acest film, pe care l-a regizat împreună cu Vincent Paronnaud.
Eu nu sunt la fel de convins că la final a rezultat un film franţuzesc. În orice caz, a ieşit un film total neamerican – “Iubire persană” nu are aproape nimic dintr-un ”love story” hollywoodian. Dacă aceasta înseamnă a fi “film franțuzesc”, atunci poate fi catalogat astfel. Mie însă mi s-a părut mai degrabă un sofisticat basm oriental. O poveste dulce-amară, ţesută cu migală, dar mai ales cu o fantezie debordantă. Un film despre forţa creatoare şi totodată distructivă a sensibilităţii sufletului omenesc.
Din perspectiva performanţei actoriceşti, impresionează în special Mathieu Amalric, care interpretează cu o expresivitate excepţională partitura complexă a violonistului Nasser-Ali Khan, spiritul ludic al acestuia fiind dezvăluit cu infinită subtilitate, precum şi Golshifteh Farahani, actriţa iraniană exilată la Paris, care reuşeşete să îi confere personajului său, Irane, aura de mister tragic fără de care întreaga poveste ar fi fost compromisă. Din distribuţie fac parte şi Isabella Rosellini şi românca Rona Hartner, dar ambele au roluri cu adevărat secundare – în sensul că întinderea lor se măsoară nu în minute, ci în secunde…
Care este însă povestea “iubirii persane”? În Teheranul anului 1958, muzicianul Nasser-Ali se decide să moară. După distrugerea viorii sale şi eşecul de a găsi o alta pe măsură, el nu mai identifică vreo raţiune de a trăi. În aşteptarea morţii, Nasser-Ali este copleşit timp de opt zile – dar opt zile cât cele 1001 de nopţi ale Şeherezadei (care însă, spre deosebire de violonistul iranian, îşi propune să trăiască) – de amintiri din trecut, dar şi din viitorul celor doi copii ai săi. Din aceste secvenţe disparate, în care tragismul alternează cu umorul şi cu momentele romantice, se reconstituie drama universală a artistului neînţeles. Secretul dramatic al muzicii sale – şi al muzei pierdute, căci muzica vine, nu-i aşa?, de la muză – iese la iveală încet-încet. Poate un pic cam prea încet pentru gustul unora, aşa că este bine ca spectatorii să vină înarmaţi cu ceva răbdare; tutunul este prezent din belşug pe ecran…
Pe lângă ritmul “oriental” al derulării acţiunii, filmului i se pot găsi şi alte noduri în papură de către cei care ţin neapărat să i le caute cu lumânarea aprinsă: abundenţa de clişee, previzibilitatea finalului, insuficienta adâncime a poveştii, câteva momente puţin cam prea siropoase (“sirop de prune” vor cârcoti probabil unii, făcând aluzie la titlul original, “Pui cu prune”)… Dar, dincolo de realele sau posibilele sale imperfecţiuni, “Iubire persană” este un film exotic şi emoţionant, care captivează inclusiv prin diversitatea stilistică a abordării (se trece brusc, dar cu rafinament, dintr-un registru în altul, ajungându-se inclusiv la secvenţe de desen animat sau de parodie cinematografică) şi printr-o strălucire vizuală cu totul remarcabilă.
2 comments