Monstrul din Florența (Netflix, 2025) – o taină fără răspuns

Il mostro (Netflix, 2025) – Monstrul din Florența
Regia: Stefano Sollima
Distribuția: Francesca Olia, Liliana Bottone, Marco Bullitta

Știți care este cel mai mare regret al unui anchetator de succes? Că nu poate descoperi toate crimele și că în legendara luptă dintre bine și rău, cel din urmă poate câștiga cu ușurință, doar dizolvându-se în întuneric. Asta a făcut și criminalul supranumit „Monstrul din Florența”, istoria căruia a fost ecranizată într-o nouă producție disponibilă pe Netflix, producție care m-a ținut trează câteva nopți. Dar să le luăm pe rând. 

„Monstrul din Florența” este numele dat unui criminal în serie care a terorizat regiunea Florenței între anii 1968 și 1985, ucigând șapte cupluri, paisprezece persoane, aflate în automobile, în locuri izolate. Victimele, de obicei tineri îndrăgostiți, erau împușcate cu o armă Beretta calibru .22, iar femeile erau ulterior mutilate, ceea ce a condus la ipoteze privind o motivație sexuală, ritualică sau pur psihopată. De-a lungul timpului, au fost anchetați mai mulți suspecți, cel mai cunoscut fiind Pietro Pacciani, un agricultor local, condamnat inițial, apoi achitat, dar mort înainte de rejudecare. Ulterior, au fost acuzați și prietenii lui, cunoscuți drept „Compagni di merende”, însă nici aceștia nu au fost găsiți definitiv vinovați.

Cazul a devenit unul dintre cele mai controversate din istoria criminalității italiene, atrăgând ipoteze despre posibile complicități instituționale și chiar rețele oculte. Misterul nerezolvat a inspirat numeroase cărți, filme și documentare, cea mai cunoscută fiind The Monster of Florence de Douglas Preston și Mario Spezi, o anchetă jurnalistică ce denunță erorile și abuzurile din cadrul investigației oficiale. 

Serialul omonim, apărut pe Netflix, este o reconstrucție foarte ilustrativă (pe alocuri depășind chiar și nivelul meu de acceptare) a cazului, în faza de început a anchetei. Creat de Stefano Sollima, serialul reface, în patru episoade tensionate, cazul real al criminalului care a terorizat Florența

Sollima, cunoscut pentru Gomorra și Suburra, abandonează spectaculosul și construiește o atmosferă rece, densă, aproape documentară. Toscana anilor ’70 și ’80 e filmată într-o constantă anxietate colectivă. Lumina palidă, culorile pământii și tăcerile lungi sunt parte dintr-un limbaj vizual care vorbește despre frică fără a o teatraliza. Fiecare cadru e calculat, fiecare zgomot de frunză sau mișcare în întuneric amintește că răul nu are chip, dar e peste tot. Serialul nu caută vinovatul, ci înțelegerea: cine creează monstrul: individul sau societatea care îl produce și îl alimentează prin tăcere și indiferență?

Scenariul scris de Leonardo Fasoli și Sollima refuză tentația concluziei. Niciun moment nu oferă certitudine, iar ancheta se transformă într-un labirint al erorilor judiciare, al complicităților instituționale și al curiozității morbide a presei. Actorii își însușesc rolurile cu sobrietate, fără emfază, într-o cheie aproape neorealistă, ceea ce conferă poveștii o greutate emoțională autentică. Ceea ce fascinează este modul în care serialul surprinde nu doar crimele, ci ecoul lor în conștiința colectivă, felul în care frica modelează comportamente, destramă comunități și transformă anchetatorii în prizonieri ai propriei obsesii.

Din punct de vedere vizual, producția este clarobscură și foarte melancolică, cu accente de film noir, iar muzica discretă învăluie fiecare scenă într-o tensiune hipnotică. Nu există momente de respiro, dar nici explozii de violență: horrorul e psihologic, insinuant, aproape metafizic. Este o alegere estetică și etică totodată. Sollima nu reconstituie doar crime, ci explorează trauma unei națiuni care nu și-a înțeles niciodată pe deplin monștrii.

Finalul, lipsit de catharsis, este o tăcere apăsătoare. Nu există eroi, nici răscumpărare, doar întrebări. Acesta reflectă, de fapt, portretul Italiei postbelice, cu sistemul său judiciar fracturat, presa avidă de sânge și o societate care caută mereu vinovați, dar rareori adevărul. Serialul vorbește, fără să o spună direct, despre fascinația colectivă pentru rău și despre cum, în goana după sens, riscăm să devenim spectatori ai propriei dezumanizări.

Într-un peisaj saturat de producții care tratează crima ca spectacol, această ficționalizare reușește performanța de a o transforma în reflecție. Este o miniserie care nu se consumă în adrenalină, ci persistă în memorie ca o meditație despre vinovăție, frică și neputință. Ceea ce rămâne după vizionare nu este imaginea ucigașului, ci senzația tulburătoare că adevăratul monstru e mai aproape decât credem, ascuns în privirea celor care privesc.

Disponibil pe Netflix.

Nota: 9/10