Eleanor the Great (2025)
Regia: Scarlett Johansson
Distribuția: June Squibb, Erin Kellyman, Chiwetel Ejiofor
Scarlett Johansson a jucat în cei peste douăzeci de ani de carieră ca actriță în filme regizate de câțiva dintre cei mai remarcabili regizori (inclusiv regizoare) ai timpurilor noastre, de la Sofia Coppola și Christopher Nolan la Robert Redford și Woody Allen. I-a studiat, a luat pe ascuns ‘notițe’, le-a ‘furat’ secretele meseriei și acum și-a făcut debutul ca regizoare de filme de lung-metraj cu ‘Eleonor the Great’. Primul lucru care trebuie admirat este faptul că actrița devenită regizoare nu a ezitat să abordeze un subiect dificil, care promitea să fie controversat și așa a fost. Scenariul lui ‘Eleanor the Great’ scris de Tory Kamen combină două teme grele – mărturiile supraviețuitorilor Holocaustului și confruntarea cu doliul. Scarlett Johansson a fost probabil fascinată de tema evreiască (filmul și-ar găsi locul în orice festival de film evreiesc), iar felul în care scenariul abordează problemele și întrebările pe care le suscită nu sunt deloc ușoare. Chiar daca reușita în confruntarea cu aceste teme nu este totală, cred că filmul reușește să fie interesant și emoționant și să stârnească discuții și reflecție. Este vorba despre un debut remarcabil, chiar dacă nu am ști cine este regizoarea.
Există minciuni mici și există minciuni mari. Există minciuni rele și există minciuni bune. Cei care nu au mințit niciodată de niciun fel pot să nu citească mai departe. Ceilalți știm că din când în când ne mai scapă o minciună mică, și că uneori suntem nevoiți să mințim pentru a nu supăra sau pentru a ajuta pe alții. Lui Eleanor, eroina filmului, îi cam place să mintă. Majoritatea minciunilor ei sunt mici și nevinovate. Atunci când prietena ei, Bessie, moare și ea rămâne singură în casa pe care o împărțeau în Florida, Eleanor nu știe prea bine cum să se confrunte cu noua situație. Se întoarce în Bronx, unde trăise în tinerețe, căzând pe capul fiicei și nepotului ei, ocupați fiecare să-și trăiască viețile și să se confrunte cu problemele specifice ale altor vârste. Căutând companie la Centrul Comunității Evreiești, nimerește într-un grup de supraviețuitori ai Holocaustului care își împărtășesc experiențele traumatice în scopul de a se confrunta cu bătrânețea, dar mai ales cu uitarea. Uitarea lor și a celor din jurul lor. Invitată să vorbească, Eleanor povestește. Ceea ce împărtășește este adevărat, dar este oare povestea ei? Eleanor minte, sau sau relatează un episod adevărat de istorie care trebuie spus, dar care nu-i aparține? Şi de ce o face? Când tânăra studentă Nina, care la rândul ei trecuse prin trauma pierderii recente a mamei sale, se alătură grupului, cele două femei despărțite ca vârstă de decenii, își găsesc fiecare în cealaltă înțelegere și sprijin. Nina, studentă la jurnalistică pe urmele unui tată faimos, vedetă TV, răspândește cele povestite de Eleanor. Lucrurile se complică.
Filmul abordează câteva teme delicate. Cea mai problematică este cea legată de veridicitatea mărturiilor supraviețuitorilor Holocaustului, dar mai sunt surprinse aspecte complexe legate de confruntarea cu bătrânețea, de singurătate și de felul în care fiecare dintre noi se confruntă cu pierderea unui om drag, de persistența memoriei și de rolul jurnaliștilor și al instituțiilor de informare în educație. O face cu uneltele dramei și melodramei de familie, unelte pe care regizoarea debutantă Scarlett Johansson pare că le stăpânește cu siguranța unei profesioniste cu multe filme în carieră. Excelentă este și alegerea actorilor. Am cunoscut cu acest prilej doua actrițe excepționale: June Squibb, care o intepreteaza pe Eleanor la vârsta personajului și reușește admirabil să ne facă să înțelegem frământările și motivațiile unui om care face greșeli și care nu este totdeauna simpatic, și actrița britanică Erin Kellyman care intră perfect în rolul Ninei, tânăra jurnalistă aspirantă, care este fascinată de întâlnirea cu Eleanor și decide că povestea unei supraviețuitoare a Holocaustului merită să fie împărtășită și cunoscută de cât mai multă lume. Mi-a plăcut mai puțin faptul că scenariul, după ce pune în discuție o problematică interesantă și complexă, se îndreaptă spre o rezolvare previzibilă, care încearcă să împace pe toată lumea. M-a deranjat și însoțirea excesivă cu un fond muzical de acompaniament duios de pian a mărturisirilor dramatice. Acest gen de bandă sonoră funcționează poate în filme documentare, dar pentru un film de ficțiune cu asemenea ambiții (și reușite) în abordarea unei problematici dificile, cred că putea fi aleasă sau compusă o muzică mai adecvată. În pofida acestor scăderi, ‘Eleanor the Great’ este un film care merită să fie văzut și nu doar în contextul festivalurilor de filme evreiești sau despre Holocaust, iar pe Scarlett Johansson eu o voi căuta de acum înainte și ca regizoare și nu doar ca actriță.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
