Angst essen Seele auf (1974)
Regia: Rainer Werner Fassbinder
Distribuția: Brigitte Mira, El Hedi ben Salem, Barbara Valentin
‘Ali: Fear Eats the Soul’ (titlul în limba germană este ‘Angst essen Seele auf’) a fost în 1974 primul film al lui Rainer Werner Fassbinder care a căpătat o faima internațională, promovându-l în atenția publicului și criticilor din toată lumea. Scrisese și regizase deja vreo 20 de filme și aveau să urmeze tot cam atâtea în numai opt ani cât mai avea să trăiască dintr-o viață și o carieră cinematografica semănând cu o flacăra care a ars atât de intens încât și-a consumat făclia. Realizat în numai două săptămâni, ‘Ali: Fear Eats the Soul’ este una dintre capodoperele sale, un film de o sinceritate și o tandrețe unica, o poveste despre doua singurătăți care se întâlnesc într-o poveste de dragoste imposibilă, o critică severă a unei societăți care a îngropat formal fantomele trecutului, dar care este incapabilă să se debaraseze de prejudecăți sociale, de rasism și de xenofobie.
Câteva dintre scenele cheie ale filmului se petrec într-un bar din Munchen. În scena care deschide filmul, Emmi (Brigitte Mira), o femeie singură (vom afla curând că este văduvă) la vreo 60 de ani intră în local să se refugieze de ploaie. Înăuntru se afla barmanița (Barbara Valentin) și încă câteva personaje, oameni singuratici, tăcuți, ale căror priviri nu se întâlnesc. Scena, lumina, atitudinile seamănă cu o pictură de Edward Hopper. La indemnul barmaniței unul dintre bărbați o invită pe Emmi la dans. Este începutul unei legături care se împotrivește tuturor convențiilor. Bărbatul, Ali (El Hedi ben Salem), cel puțin cu 20 de ani mai tânăr, este un imigrant marocan, vorbind o germană stricată, și locuind împreună cu încă alți cinci imigranți într-un apartament insalubru.
Emmi este o femeie cu o situație materială rezonabilă dar foarte singura. Lucrează ca femeie de curățenie într-o întreprindere, fusese puțin nazistă în tinerețe (‘ca toată lumea’) desi soțul decedat fusese și el imigrant, din Polonia. Totul îi desparte în afara de singurătățile care se găsesc una pe cealaltă într-o relație căreia tot anturajul social și familial (Emmi are doi fii și o fiică, toți maturi, la casele lor) i se opune. Când nu ia forme directe și violente (cum este reacția unuia dintre fii) este vorba despre ostracizare socială și boicoturi din partea vecinilor, colegilor de lucru, proprietarului apartamentului. Vor reuși cei doi să învingă prejudecățile celor din jur și mai ales propriile lor condiționări și limitări dictate de educație și tradiții? Are vreo șansă legătura dintre ei?
Imaginea filmului este remarcabilă. Fassbinder avea talentul de a comprima sau a extinde spațiul prin folosirea cadrajelor, dandu-ne senzația de sufocare și claustrofobie în interioare și de singurătate în peisajul urban, totdeauna parcă pustiu, lipsit de figuranți. Ceea ce este însă cel mai evident la acest film este emoția și sinceritatea. Filmat doar în doua săptămâni, ‘Ali: Fear Eats the Soul’ a fost și scris de Fassbinder, și cei care cunosc biografia regizorului german nu pot evita paralele cu propria sa biografie și implicarea personală. Fassbinder s-a simțit toată viața marginalizat, iar El Hedi ben Salem, actorul care joacă rolul lui Ali, era în perioada când a fost făcut filmul partenerul său de viață. Tocmai neprofesionalismul său actoricesc se potrivește foarte bine rolului, amplificând sentimentul de inadecvare specific personajului.
Actrița care îi dă replica în rolul lui Emmi, Brigitte Mira, a avut și ea o poveste de viață destul de zbuciumată. Fiind jumătate evreica a trebuit să-și ascundă identitatea în perioada nazistă folosind acte false și participând chiar la realizarea de filme de propagandă. Boicotată din aceste motive, era aproape complet anonimă atunci Fassbinder a distribuit-o, la 64 de ani în acest rol. De aici popularitatea ei a crescut devenind imensă spre sfârșitul vieții. Tăcerile întrerupte de replici timide însă demne din acest film rămân dintre cele mai faimoase momente ale sale pe ecrane. Fassbinder avea să mai producă în anii următori încă multe filme formidabile, fiecare dintre ele greu de definit. Unii critici folosesc termenul de ‘melodramă socială’ pentru a include cumva filmele sale într-o categorie. Ca de obicei, aceste categorisiri nu au prea multă importanță. Este un film parcă făcut dintr-o suflare, de o maximă sinceritate și sensibilitate, dintre cele mai bune ale regizorului german cu care timpul nu a avut răbdare.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Everyfilmblog.blogspot.com)
