The Summit / La cordillera (Argentina, 2017)
Regia: Santiago Mitre
Cu: Ricardo Darin, Dolores Fonzi, Erica Rivas, Elena Anaya
În dicționar, la definiția filmului artistic, The Summit ar trebui să se numere printre exemple. Sunt de aceeași părere, în această privință, cu criticii mai avizați, care au apreciat cinematografia și jocul actorilor, dar nu și esența sau mesajul transmis. Prezentând un moment de cumpără din viața unui președinte argentinian fictiv, Hernan Blanco (Ricardo Darin), care se vede nevoit să jongleze cu un scandal care-i amenință viața personală și cu o întâlnire la multinațională la vârf în cadrul căreia se decide viitorul economic și politic al țării sale, s-a spus despre film că ar fi fost lansat la momentul nepotrivit – după Brexit, după alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA, și chiar înainte de explozia fenomenelor post-truth și fake news. Astfel, The Summit este prins între două realități: cea anterioară, în care ar fi fost încă de actualitate, și cea curentă/viitoare, în care este deja depășit.
Acțiunea se petrece în Anzii Chilieni, la peste 3000 de metri, iar peisajele înzăpezite, uimitoare, capturează privirea în mai toate trecerile dintre scene. Titlul este reluat, simbolic, în aceste imagini, care, alături de jocul de lumini și umbre, de coloana sonoră bine punctată și de jocul actorilor, creează un decor impresionant. Aici are loc un summit la nivel înalt între statele sud-americane, cu scopul de a semna un acord cu privire la petrol, bazat pe modelul OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol).
Este primul test de importanță majoră pentru Blanco, ales în urma unei campanii care s-a concentrat pe calitatea sa umană și identificarea sa cu oamenii obișnuiți. Așa cum afirmă și jurnalista trimisă să ia interviuri cu toți șefii de stat și de guvern prezenți la discuții (interpretată excelent de Elena Anaya), în viața sa nu există scandaluri și lumea îl cunoaște drept o persoană modestă, provenită dintr-o familie din clasa medie. Lucrurile devin mult mai dificile pentru el când fostul soț al fiicei sale, Marina (Dolores Fonzi – considerată „muza” regizorului), începe să îi șantajeze, amenințând să devoaleze aspecte deloc plăcute din trecut.
Decizia sa de a o aduce pe Marina la locul summit-ului este controversată și nu face decât să adauge un strat gros de polemică și de încărcare psihologică. Pentru că fiica sa se confruntă cu o stare mentală uneori precară, Blanco aranjează să sosească și un psihiatru, care o supune la câteva ședințe de hipnoză. În decursul lor, Marina scoate la iveală tulburări profunde, generate de amintiri despre care tatăl său pretinde că sunt false, și care-l acuză de implicarea într-un deces suspect.
Alternarea scenelor cu valență psihologică profundă cu cele de joc politic și diplomatic (al căror „star” este, fără îndoială, președintele fictiv al Braziliei, interpretat de Leonardo Franco) pune întreg filmul într-o penumbră a la Hitchcock, iar felul în care tensiunea urcă, gradat și, totuși, pe negândite, dovedește o construcție de calitate. Așa cum au mai spus-o și alții, însă, păcat de subiectul care nu este, poate, suficient antamat; acest lucru este urmarea încercării acestui film de a fi „câte puțin din toate”, rezultatul fiind că nu reușește să atingă… culmea în niciuna dintre categorii.
În calitate de consumatoare de filme argentiniene (posibil favoritele mele dintre lung-metrajele sud-americane de factură recentă), am urmărit în special tragi-comediile de mare succes ale ultimelor ani, care au făcut furori inclusiv la festivalurile autohtone și pe marile noastre ecrane. Acest thriller psihologic cu accente politice face parte dintr-o altă sferă și permite, în continuare, aprecierea actorilor și construcției, fără a genera impactul scontat. Mă întreb, însă, dacă impactul acesta ar fi fost mult mai considerabil, să fi fost realizat într-un context mai… permisiv.
