Interstellar (2014): Supă interstelară cu fizică relativistă și spații multidimensionale

Interstellar (2014)

Regie: Christopher Nolan
Scenariu: Jonathan Nolan, Christopher Nolan
Distribuția: Matthew McConaughey, Anne Hathaway, Jessica Chastain, Wes Bentley, David Gyasi, Casey Affleck, Michael Caine, Topher Grace, John Lithgow

Încă de la demararea flmărilor pentru Interstellar mulți au sperat că vor avea de-a face cu versiunea Christopher Nolan la 2001: A Space Odyssey, dar – pentru prima dată în interstelara carieră a regizorului care ne-a dat Memento, The Prestige, Inception și trilogia Dark Knight – una din marile idei ale lui Nolan a capotat și ne-am pricopsit cu 2014: A Library Odyssey (după ce-o să vedeți filmul veți înțelege! – nu vreau să fac spoilere).

Interstellar e un film atât de lung și intens încât veți ieși din cinema cumva confuzi, mai ales aceia care n-au avut înclinații spre fizica cuantică, și pe jumătate surzi – dacă l-ați văzut la Imax, lucru pe care trebuie de altfel să-l faceți neapărat ;).

Interstellar e omagiul lui Nolan pentru 2001: A Space Odyssey, primul film pe care l-a văzut la vârsta de 8 ani și cel care l-a determinat să devină regizor. Trebuie aplaudat respectul pentru inteligența privitorilor, dar această dramatizare a teoriei relativității lui Einstein oferă mult mai puțin creierului în detrimetrul ghiftuirii vizuale. Sunt momente în film de adevărată poezie vizuală a sferelor, precum trecerea navei spațiale prin inelele lui Saturn, momentul când un val gigantic amenință să-i înghită pe astronauți sau planeta norilor înghețați unde munți de gheață par să muște din vehicul și de jos și de sus. Toată poezia filmului se datorează filmării în formatul Imax și lui Hoyte Van Hoytema care ne oferă cele mai frumoase imagini ale anului.

McConaughey e Cooper, un fost pilot ajuns fermier, și trimis să salveze umanitatea în vortexul spațiu-timp-gravitație-dragoste al filmului și în incongruențele scenaristice ce pendulează aiuristic între John Steinbeck și Stanley Kubrick. Multe lucruri familiare – paradoxuri temporale (îmbătrânirea la scări diferite), roboți simpatici, planete pe moarte sau ucigașe – răsar de-a lungul întregului continuum spațio-temporal al filmului. Originalitatea filmului pare să parieze pe elaborata imagistică a vizualizării găurii negre, care – se pare – posedă o acuratețe științifică fără precedent datorată colaborării cu reputatul astrofizician Kip Thorne.

Echipajul navei Endurance (numită după cea pierdută în Antarctica de Sir Ernest Shackleton) o mai include pe Amelia, fiziciana cu tunsoare bob (Anne Hathaway, numită după Amelia Earhart), care le știe pe toate și pare să dezvolte o antagonistă atracție către Cooper. Tot ea ne oferă, mai spre sfârșit, un solilocviu absolut nonștiințific și foarte flower-power despre cum „dragostea” poate rezolva toată șarada de spațiu-timp-gravitație. Celelalte personaje sunt abia schițate: astrofizicianul Romilly (David Gyasi) și co-pilotul Doyle (Wes Bentley). Piesa de rezistență – și unica sursă de umor a filmului – fiind neobișnuit de sacasticul robot monolitic 🙂 TARS (voce Bill Irwin).

În afara câtorva momente, când muzica lui Zimmer se oprește și ne putem bucura de frumusețea și măreția mută a spațiului, există puțin sublim în Interstellar . Ca de obicei Nolan creează un film care crește din ce în ce mai excentric și absurd și se adâncește în explicații non-necesare. Iar filmul chiar n-avea nevoie de-atâtea demonstrații. În locul reluării arhicunoscutei explicitări a efectului găurii de vierme prin intermediul unui personaj aș fi preferat mai mult eye candy. În ciuda demersurilor explicitante Interstellar rămâne confuz la nivel primar și are carențe de logică ținând de bunul simț. Conflictul e telegrafiat și liniar.

Până ca astronauții noștri să ajungă dincolo de stele ni se servește un jargon metafizic cu și despre găuri de vierme, găuri negre, relativitate, a cincea dimensiune, continuum spațiu-timp și transcendența gravitației, iar greșeala majoră este lipsa de coerență. Nolan l-a consultat pe Kip Thorne pentru consilierea științifică, dar tot timpul ai impresia că Interstellar e ca o versiune de carte ilustrată pentru copii a unor teorii pe care marea majoritate nu le înțelegem decât la nivel descriptiv. E ca o carte de povești care ne silabisește abeceul cosmologiei contemporane prin ilustrații. Dar ce desene frumoase are!

În timp ce Cooper își re-găsește locul de drept în uriașa supă cosmică – cu ajutorul fiicei din dotare, maturizată relativistic într-o fiziciană de forță – sfârșitul filmului se transformă într-o mașină de stors lacrimi pentru majoritatea spectatorilor. Interstellar încearcă din greu să facă o mulțime de lucruri, dar sfârșește chircindu-se în el însuși precum steaua colapsată ce-i permite lui Cooper trecerea între lumi.

Interstellar nu e interstelar, nici măcar stelar, dar nici o catastrofă. E o călătorie pe care merită s-o faci chiar dacă e pe un drum desfundat și plin de gropi. Povestea are loc în viitor, dar toată lumea are îmbrăcăminte contemporană și folosește mașini abia lansate pe piață. Chiar și după ce trec zeci de ani pe Terra, lucrurile nu par să se schimbe, totul arată la fel deși se presupune că deja condițiile de mediu și trai s-au deteriorat considerabil. Totodată, astronauții sunt ingineri și oameni de știință, dar pierd o uriașă cantitate de timp explicându-și unul altuia lucruri cu care-ar trebui să fie deja familiarizați (da, știu: o fac pentru spectatori, dar e o majoră greșeală de regie și scenariu). Celelalte țări nu există în Interstellar : nici Rusia? nici China? niciunii n-au mai văzut gaura aia neagră de lângă Saturn?

Pentru un film despre transcenderea spațiilor multi-dimensionale, Interstellar ajunge să fie la final suprinzător de plat. Deoarece nu vreau să ofer spoilere vă spun doar atât: coborâți nivelul așteptărilor pentru acest film. E o construcție uriașă de aproape 3 ore care e sterilă. Problema cu a avea o idee mare e că povestea ta magnifică trebuie să aibă un final sectaculos altfel colapsează ca un sufleu uitat prea mult în cuptor. Conectarea cosmicului cu individul are o mare tradiție cinematografică, dar nu poți mixa stiința cu sentimentalisme ieftine și să prezinți un final care spune – în esență – “Love is all you need.” Pe bune!

P.S. Bucata aia enervantă de poem îi aparține lui Dylan Thomas – „Do not go gentle into that good night”.

Nota (cu indulgență!): 7.5/10

[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=zSWdZVtXT7E’]