Inglourious Basterds (2009) – Ticalosi fara glorie
Regia: Quentin Tarantino
Actori: Brad Pitt, Christoph Waltz, Diane Kruger, Melanie Laurent, Daniel Bruhl, Mike Myers
Intr-adevar filmele lui Quentin Tarantino sunt greu de recenzat, de analizat, uneori greu si de inteles. Probabil Inglorious Bastards se vrea a fi o alegorie a evenimentelor celui de-al doilea razboi mondial dintr-o alta perspectiva decat cea de pana acum: una care sa schimbe mersul istoriei si asta e unul din motivele pentru care filmul suprinde. Unde altundeva il gasim pe Hitler pazit de doar doua garzi de corp, mestecand guma si in tinta oricarui atac terorist, aproape fara aparare?
Filmul este impregnant cu aceeasi violenta cu care Tarantino ne-a obisnuit, fara insa sa devina obsedanta sau macabra. Scenele in care brigada de bastarzi condusa de Brad Pitt scalpeaza cadavrele nazistilor (pentru ca ei nu luau prizonieri) sunt, de altfel, ilustrative pentru intregul film, asa cum o fac si cele in care schimburile de focuri conduc la moartea tuturor protagonistilor (sau aproape tuturor, rar scapa cineva). De altfel, o parte din poveste pe aceasta brigada, condusa de Aldo Raine (Brad Pitt) se concentreaza: un grup de evrei americani si nu numai, care nu isi doresc decat razbunarea, este parasutat in Franta si au drept unic scop, cel putin initial, sa omoare cat mai multi nazisti prin actiuni tipice de rezistenta.
Intre timp, in Paris, era construita o adevarata lovitura de imagine ce putea duce la sfarsitul brusc al razboiului: intr-un cinematograf avea loc premiera unui film propagandistic german, al carui rol principal era jucat de un actor/soldat Frederick Zoller (un Daniel Bruhl de care ne era dor, imaginea buna ramanand peste ani de la “Good-bye, Lenin!”). Acest cinema este condus de Shosanna (Melanie Laurent), evreica, ce a scapat ca prin minune din mainile “vanatorului de evrei”, ofiterul Landa (Christoph Waltz).
Acest ofiter, atat ca personaj, dar si ca interpretare a actorului Christoph Waltz (unul dintre favoritii la Oscarurile 2010 pentru interpretare), reprezinta de altfel cheia intregului film. Un om rece, puternic si foarte inteligent, care isi construieste fiecare noua captura printr-un limbaj lingusitor, prin maiestrie si iscutime, prin castigarea increderii adversarului pentru ca apoi sa loveasca fara tagada, fara nicio afectiune. El este capabil sa manipuleze discutia in orice directie, sa aduca interlocutorul exact in momentul pe care si-l doreste, acela de a marturisi totul. De aceea poate, surprinde modul in care isi construieste finalul, deloc capabil fata de puterea personalitatii sale de pana in acel moment.
Filmul pare si este o parodie la adresa filmelor de razboi, numai ca este o parodie artistica, care isi merita locul in cinematografie, spre deosebire de parodiile isterice ale ultimilor ani, numai bune de aruncat la cosul de gunoi dupa prima vizionare. Tarantino realizeaza un film corect, bine pus la punct din punct de vedere artistic, dar care, la prima vizionare, pare ca nu impresioneaza prin calitatea scenariului. Surprinzator in unele locuri, prea liniar in altele, chiar daca a dorit sa compenseze prin violenta, atitudinea si schimbarea rolului personajelor istorice. Iar muzica…superba si foarte potrivita.
2 comments
La TV – azi?
Nu de alta, dar mi-e dor de.
De cine, de cine? 😀