„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018)

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018)
Regia: Radu Jude
Cu: Ioana iacob, Alexandru Dabija, Alex Bogdan

Era și cazul să se facă un film despre  ce-ar fi bine să vorbim sau să nu vorbim, adică despre cenzură. Vezi contextul apariției acelui proiect de lege referitor la pedeapsa cu pușcăria privind defăimarea țării. Despre participarea românilor la Holocaust, uciderea a 380.000 de evrei la Odessa, despre naționalismul care omoară este un subiect despre care nu trebuie să vorbim. E de rău despre români, deci se poate încadra la ”defăimare”. Dar este oare defăimarea tot una cu a critica la modul constructiv (sau reconstructiv în acest caz), tot una cu respectul pentru adevărul istoric, fie că el ne place sau nu? Gestul lăudabil de a ne asuma paiul din ochi poate fi interpretat, dacă există reavoință și ca o autodefaimare, desigur… 

Dacă vrem să ținem seama de trecut, de trecutul cel adevărat și rușinos, și nu de unul edulcorat, în care românii nu au fost niciodată în istorie altceva decât victime, fabricat de programa școlară sau de minciuna prin omisiune a celor care s-au ocupat de formarea și informarea noastră, a celor deveniți intelectualii de astăzi, putem observa că lucrurile se cam repetă, desigur, în alt logaritm.  Românii care au masacrat evrei la Odessa arată în pozele îngălbenite și neclare ca niște oameni obișnuiți, așa cum tot la fel arată și figuranții de la spectacolul istoric de stradă, pentru care interesul personal primeaza, care deși protestează și o tot blamează pe regizoare că defăimeaza trecutul, rămân disciplinați, vor să fie actori în spectacolul ei de stradă, nicidecum  de dragul reconstituirii adevărului istoric, ci ca să mai ia un ban de la primăria ce finanțează „comedia”.

Și Victor, și eu, ne gândim că cei care consimt să mușamalizeze o crimă sunt părtași, chiar dacă crima s-a produs înainte ca ei să se fi născut. Până când să stăm așa, acum, că lucrurile au ieșit la iveală? Filmul acesta este un fel de spovedanie care ne poate face mai frumoși, dacă-l avem.  Mă întreb cât de simplu poate cineva interpreta ca „defăimare”, un act prin care, iată, un membru al unei comunități face o critică a propriei sale comunități.  Pot cei cu ochelari de cal să înțeleagă și termenul de „critică constructivă”, fără a aluneca în tendința stalinistă de a condamna ceea ce „nu-i cu noi”?

Filmul prezintă povestea realizării unei reconstituiri istorice pentru un spectacol de stradă.  Regizorul este o tânără, Mariana Marin, care pe măsură ce i se pun bețe-n roate la a face o reconstituire a faptelor reale, devine o admirabilă activistă, o femeie care luptă pentru adevărul nostru și pentru un gest simbolic reparator vizavi de faptele celor de același neam cu noi, care au făcut crime („200 de jidani morți pentru un soldat omorât și 100 dejidani morți pentru unul rănit”), deși bugetul de care are nevoie depinde de indivizi cu ochelari de cal, oameni de la primărie, care țin la corectitudinea politică și au o problemă atunci când trecutul nostru ar putea fi prezentat altfel decât laudativ, pe tonul care ne flatează.  Așa cum spune personajul principal al filmului, istoria apare eronată, fiindcă este mai tolerabil să te consideri fostă victimă, decât fost călău.  Titlul este între ghilimele, ne explică regizorul într-un interviu după ce a luat marele premiu de la Karlovy Vary, deoarece este un citat dintr-o frază rostită in 1941 de către profesorul Mihai Antonescu în Consiliul de Miniștri. Tot el explică faptul că filmul său se vrea o replică venită dinspre prezent, la acea afirmație din trecut.  Admit că este mai mult decât o replică.  Filmul este un strigăt, un semnal de alarmă. Radu Jude se exprimă prin vocea Marianei. Tânăra regizoare, personaj principal al filmului său, urmărește consternată reacția oamenilor din stradă la vederea reconstituirii istorice a unei scene în care un grup de evrei sunt închiși într-o incintă de lemn, căreia i se dă foc, iar ei ard de vii, în aplauzele majorității publicului spectator. Ea se întreabă îngrijorată ce semnificație pot avea acele aplauze din stradă.  

Iar eu m-am întrebat cine să fi fost oare acei 9 spectatori disparați, din sala în care am vizionat acest film. Pentru prima oară mi s-a întâmplat să remarc că nimeni, dar absolut nimeni din sală nu a scos o vorbă și nu s-a ridicat de pe scaun după ultima secvență a filmului. Nu se auzea nici musca, genericul se derula în tăcere, așa încât  am avut senzația că noi toți acolo în sală păstrăm un moment de reculegere pentru cele 380.000 de victime.  Tocmai aflasem din film, prin lecturarea unor fragmente de cărți  care documentează aceste cifre, cum că până și nemții au notat excesul de zel antisemitic al lui Antonescu și că România s-a remarcat atunci ca cea mai antisemită țară din Europa acelor ani.  Am rămas cu toții în fotolii, până când s-a derulat complet genericul si s-a stins ecranul.  Nu am mai asistat până acum la o asemenea atitudine de respect, într-o sală de cinema.  

Nota: 9/10