Filme pe scurt: Passengers (2016)

„Passengers” (2016)

SF de Morten Tydlum
Cu (în ordinea aparţiei) Chris Pratt, Michael Sheene, Jennifer Lawrence, Laurence Fishburne

Recunosc că am fost stârnit să-l văd de entuziasmul lui Jovi şi laudele lui Dan Romaşcanu. Nu mi-a părut rău.

Filmul începe aşa: Robinson (alias Jim Preston) se trezeşte pe o navă cosmică pustie (când se dumireşte că e singur-singurel, chiar se lasă să arate precum strămoşul său Crusoe) unde urmează să-şi petreacă tot restul vieţii. Doar el, din 5000 de „îngheţaţi”! Mai apoi apare şi Vineri, în persoana unui barman android cu apucături de valet de casă mare. Cam aşa începe.

Mai departe, filmul se îndepărtează cumva de scenariul lui Defoe, însă nu prea tare: mai mult se adaptează. Dacă Robinson putea supravieţui în decorul luxuriant dar natural al insulei sale, Jim Preston n-ar fi reuşit-o singur (androidul nu se pune) în decorul luxuriant dar artificial al navei cosmice. În care nu se simţea, ca Robinson, un om întreg (cam asta e problema cu arhitectura modernă: nu poţi trăi de unul singur în ea, e prea rece, chiar dacă înăuntru e cald). Aşa că hotărăşte să se întregească trezind-o din stază pe Aurora (nu înainte de a-şi rade bărboiul care-i toot crescuse timp de un an).

Iată motivele pentru care cei doi hotărâseră să părăsească Pământul pentru un somn de 120 de ani către o nouă planetă. Jim (tehnician): „Pământul a devenit prea perfect. Când se strică ceva, aruncăm. Or mie îmi place să repar, să meşteresc, să construiesc. Speram ca pe Homestead II să pot face asta”. Aurora (jurnalistă): „N-aveam de gând să rămân acolo. Stăteam un an, apoi mă întorceam şi scriam o carte despre colonizarea de noi planete”. Oricum, planurile le-au fost date peste cap de faptul că s-au trezit cu 90 de ani prea devreme.

Ideea este că cel mai bine este să-ţi trăieşti viaţa cu ce ai la îndemână. Să te adaptezi condiţiilor chiar dacă, uneori, le mai dai şi câte o mână de ajutor. Cu întregirea lui Jim la început lucrurile decurg perfect (chimismul de care vorbeşte Jovi). Apoi apare conflictul, ruptura, ca înlăuntrul unui suflet frământat. Care ruptură nu se poate repara definitiv decât prin depăşirea unor impasuri majore. Ceea ce, previzibil, se şi întâmplă. „Pentru nişte ghinionişti, avem mult noroc”, observă Aurora.

Sigur, se pot găsi o mulţime de chichiţe: că filmului i se cam văd cusăturile: ce alt rost are apariţia lui Laurence Fishburne decât ca să le ofere mijloacele intervenţiei eroice din final? Sau cum naiba a crescut copacul ăla în 90 de ani cât în 300, fără apă şi îngrăşăminte? Dând naştere şi unei jungle? Poate că l-au hrănit roboţeii ăia, mai ştii? Sau poate avea bilet la clasa lux? Dar asta ar însemna să fiu prea chiţibuşar, lucru de care îndeobşte mă feresc.

Nota: 8/10

[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=7BWWWQzTpNU’]