Fahrenheit 451 (1966)

Fahrenheit 451 (1966)

Regia: François Truffaut
Distribuția: Julie Christie, Oskar Werner, Cyril Cusack

Am vrut să revăd filmul lui Truffaut cu un motiv special: după ce am citit cu multă atenție capodopera lui Ray Bradbury (despre care am scris aici), am simțit aproape imediat nevoia de a face o paralelă între carte și film. Întrebarea obișnuită în astfel de cazul, care este cea mai bună realizare: cartea sau filmul?, s-a instalat și în mintea mea și aveam nevoie de o confirmare. Cele câteva cuvinte ale acestui articol nu reprezintă așadar o recenzie tipică a unui film, ci doar câteva dintre gândurile care mi-au trecut prin minte atunci când am văzut filmul, la doar câteva ore după ce terminasem ultima parte din carte. Primul considerent: chiar dacă urmează aproape în detaliu toate aspectele cărții, filmul lui Truffaut există separat, este de sine stătător și este, în felul său, unic. Nu pot spune că este mai slab sau mai bun decât cartea, dar este clar că personalitatea regizorului a dat o amprentă unică și filmul nu numai că rezistă timpului, dar se susține pe poziții chiar la o comparație atentă cu cartea.

Al doilea considerent: Îmi imaginam, pe când citeam cartea, o lume a viitorului mult mai dezvoltată, cu nave spațiale, trenuri magnetice sau televizoare superdezvoltate, 3D, care pot acoperi fără probleme pereții unei case. Undeva, era un defect al omului prezentului, care este apropiat de tehnologie, fără să mă gândesc că acum peste 50 de ani posibilitățile tehnice erau mult mai puține. Truffaut mi-a dezvăluit o cu totul altă lume: în 1966, industria filmului de science fiction era încă la început, departe încă de Star Wars sau Alien, așa că lumea în care trăiește pompierul-erou al filmului, Guy Montag, este desigur a viitorului, dar unul care pare închistat în prejudecăți, și nu revoluționar din punct de vedere al tehnologiei. Exemplu: dacă trenurile sunt un fel de metrouri cu fața în jos, aparent vehicule ale viitorului, calea spre casă este coborârea din aceste trenuri pe o scară periculoasă și plimbarea pe niște câmpuri nefolosite, pline de iarbă, lucruri inacceptabile în propria noastră viziune asupra viitorului. Dar acest viitor nu contează, mesajul este important!

Al treilea considerent: La citirea cărții, mi-o imaginam pe Clarisse ca o elevă de liceu, de care Montag se atasează doar pentru a discuta interdicțiile acestei lumi, fiind departe de o iubire sau de o apropiere propriu-zisă, chiar platonică. Truffaut inovează genial, după părerea mea: pe de o parte, distribuie aceeași actriță și pentru rolul lui Clarisse și pentru cel al soției lui Montag, pe frumoasa Julie Christie, având rolul de a-l pune pe pompier în pragul unei confuzii sentimentale; pe de altă parte, relația dintre ei, odată ce Clarisse nu este o adolescentă, ci o frumoasă și tentantă femeie majoră, se transformă într-un joc al antagonismelor (principii vs. iubire, cărți vs. sex, soție vs. femeia fatală independentă etc.).

Al patrulea considerent: Despre ideea oamenilor-cărți, în final, voi da cuvântul lui Radu-Ilarion Munteanu, care scrie următoarele: ”Accentuând, sensibil, față de sursa literară, ideea oamenilor-cărți, creiere umane depozitare orale a întregii culturi livrești, făcând din acest episod chiar centrul de greutate al filmului, acesta reușește o metaforă de rezonanță imprevizibilă, mergând până în pragul societăților totalitare din ”cealaltă parte de lume”, practic opusul intențiilor aparente ale textului literar. Pentru spectatorul trăitor dincoace de cortina de fier, forța metaforică a oamenilor-cărți e șocantă, poate și pentru nevoia organică de subversiv. De la o a doua vedere, încolo, însă, spectacolul puținilor supraviețuitori rebeli ai lumii cărților arse, plimbându-se, bucolic, sub ramuri înmugurite sau pe zăpadă și repetând, în transă, textele sfintei literaturi, ca alternativă la îndobitocitoarele ecrane TV; pe fiecare perete al livingului, naște întrebarea dacă depozitarii peripatetici nu sunt, cumva, papagali. Sau chiar preoți, în drum spre un fanatism invers, la fel de îndobitocitor. Această ambiguitate salvează filmul de tezism și chiar îl înnobilează artistic.” (în ”Finalul cel mai dificil, supraviețuirea”, de Radu-Ilarion Munteanu, Editura Vremea, 2011, pag. 69-70, carte despre care am scris aici).

În final, nu știu ce veți alege, cartea sau filmul. Din punctul meu de vedere, ambele sunt o alegere inspirată, dar cea mai potrivită și corectă alegere este să le savurați pe amândouă, pe rând, și să trageți apoi propriile concluzii despre un viitor în care cărțile vor fi arse de către pompieri, un viitor pe care sper să nu îl trăim.

Nota: 8,5/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=Ctb4evq7l7Q’]