Licu, o poveste românească (2017)
Regia: Ana Dumitrescu
Cu: Liviu Canțer
Ana Dumitrescu, regizoare și fotojurnalistă cu origini românești, s-a afirmat deja în lumea filmului documentar prin două pelicule despre criza economică din Grecia și Franța post-Charlie Hebdo, dar mai nou s-a axat pe creații din zona filmului experimental. Într-un interviu realizat după premiera internațională a filmului Licu ea spunea legat de cum a ajuns la povestea personajului principal:
”Asta este o istorie destul de lungă, sunt unele secrete de turnaj pe care le păstrez pentru mine, dar este un domn pe care-l cunosc de ceva timp și a cărui poveste m-a interesat. A fost deportat din Bucovina în timpul războiului, a trăit comunismul, a trăit Revoluția din ‘89 unde era să fie împușcat din greșeală, a avut persoane din familie care au fost deportate în timpul comunismului; a trăit și capitalismul și are o viziune foarte globală fără să fie “acrit de viață”. Filmul este în primul rând povestea lui personală, povestea de iubire cu soția lui, care a decedat acum 10 ani, cum și-au petrecut vacanțele la mare, cum și-au petrecut viața. Este un joc între Mica Istorie și Marea Istorie.”
Câștigător al trofeului Golden Dove la DOK Leipzig 2017, „Licu, o poveste românească”, filmul a fost prezentat anul acesta la Muzeul Filmului din Düsseldorf, la Festivalul pentru Drepturile Omului „Solidarity” de la Tel Aviv, la festivalul ZagrebDox şi la Festivalul Internaţional de Documentar şi Drepturile Omului One World România, unde a avut premiera naţională. A participat la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, la Serile Filmului Românesc de la Iași, Festivalul Ceau Cinema de la Timişoara şi în selecţia festivalului MakeDox din Macedonia.
«Licu, o poveste românească» este un documentar despre trecerea timpului și despre bătrânețe, o meditație despre propria condiție și efemeritate. La vârsta lui, Licu a rămas singur cu amintirile sale – despre familie și momentele importante ale vieții lui. Fiecare secvență de film este construită precum o fotografie dintr-un album. […]
Când fac un film mă gândesc că procesul în sine este ceva foarte intim, pleacă dintr-o dorință, din suflet. Și cred că atunci când termini un film, cumva nu știi niciodată ce o să se întâmple cu el. Dar dacă publicul apreciază ce ai făcut, îți mulțumește și îți spune că ai adus ceva în plus în viața lor, mi se pare că asta este cel mai important obiectiv”, mai spunea Ana Dumitrescu în același interviu.
Cum regizoarea nu a reușit să ajungă la premiera de la București, la Elvira Popescu, din 21 august, nu am putut afla ce a dorit exact să transmită prin realizarea documentarului și am încercat să îmi fac o idee citind câteva intervuri, pentru că după ce l-am văzut am rămas cu o impresie, iar după ce l-am văzut și pe Licu și l-am ascultat, am dobândit cu totul alta. Ceea ce vreau să spun este că între Licu din film și omul Licu (Liviu Canțer) e o distanță destul de mare, pe care inițial nici nu o bănuiești. Așa că nu pot decât să mă bucur că am văzut și omul și l-am ascultat, pentru că așa am reușit să îmi fac opinia corectă. Cum spunea chiar el la sesiunea de Q&A de după premieră, lucrurile stau așa pentru că el nu a știut că urmează să se facă un film din bucățile în care a fost filmat, căci ar fi avut multe altele de spus și povestit. ”Poate chiar mai frumoase!”
Da, Licu este un om deosebit, care a traversat mare parte din istoria noastră, având în prezent 94 de ani și putând povesti evenimente din copilăria sa în timpul monarhiei, apoi din perioada celui de-al doilea război mondial, apoi din comunism și, desigur, ce a urmat așa-zisei Revoluții din 1989. Pe mine m-au fascinat totdeauna astfel de oameni, care au trăit în atâtea regimuri și pot oferi o perspectivă pe viu a timpului care a trecut și a transformărilor care au avut loc în țară. Ce mi-a plăcut foarte mult la documentar: cadrele fotografice, faptul că s-a insistat asupra unor obiecte din casa lui Licu, de altfel mai degrabă un muzeu, pentru că e înțesat de obiectele din toate deceniile prin care a trecut și care și-au lăsat amprenta asupra sa, cu bune și cu rele. De asemenea, mi-a plăcut modul în care este prezentat personajul ca fiind unul polivalent, capabil să facă față oricărei provocări, fie că este personală, fie că este profesională. Aici există în film câteva povești despre proiectele de electrificare la care a participat, pe care le-a realizat cu profesionalism și în care s-a implicat tot timpul profund, fiind realmente pasionat de meseria sa. Faptul că a fost filmat alb negru cred că dă o notă elegantă filmului, mai ales că există și foarte multe fotografii prezente și prezentate de-a lungul peliculei, dar accentuează și ideea de plonjon în istorie. Naturalețea întregului discurs este iarăși un aspect pe care l-am apreciat și care denotă faptul că regizarea a fost minimă în firul narativ, iar muzica excelent aleasă este cu siguranță un deliciu pentru orice spectator.
Ce nu mi-a plăcut? Licu nu este un bătrân singur, la capătul istoriei personale și reale. Faptul că pare mult mai inactiv decât este, că trăiește din amintiri și planurile pentru cât viitor va mai fi să aibă sunt suspendate. Nu, Liviu Canțer nu este deloc așa, este activ, mereu în căutare de proiecte noi, gata să ajute pe oricine îi trece pragul, și știe să dozeze amintirile și viața reală astfel încât să meargă înainte pe drumul care i-a fost hărăzit. Pentru că el este convins că nimic nu este întâmplător, că fiecare parte din viață trebuie acceptată așa cu este, nimic nu este în plus, nimic în minus. ”Toate sunt importante.” Încercări au fost mereu în viața sa și le-a depășit cu succes pe toate. De aici poate și răspunsul la întrebarea cuiva din sală: ”- Aveți vreun regret? Ați schimba cea în viața dvs. dacă ați avea ocazia? – Nu!” Chiar dacă și-a pierdut mulți dintre membrii dragi din familie, iar acum cei mai mulți care au rămas sunt peste hotare, el încă ține legătura cu ei și nu este singur și cu siguranță nici trist. ”Dacă simt o lipsă, o completez.”
Licu este o poveste românească, una intimă și frumoasă, în ciuda evenimentelor tragice care au început cu deportarea din Bucovina și au culminat cu moartea soției, care au cuprins proiecte la care a lucrat cu drag și pasiune, vacanțe superbe la mare cu cei dragi, în care uita de comunism și urmăriri, și zilele pline în care își învăța nepoata să-și coasă la mașină rochiile pe când era copilă. Un om deștept, cu o curiozitate mult peste medie, un om integru, care a pus mare preț bucuria lucrurilor simple, pe iubire mai ales, s-a hrănit din muncă și care poate fi considerat un model pentru mulți dintre noi, căci la cei 94 de ani e încă foarte activ și are în plan multe proiecte în mintea care pare un titirez de neoprit. Și nu, Licu nu este pierdut în istorie, ci are locul său în fiecare moment istoric pe care l-a trăit.
Începând din 24 august filmul va rula în cinematografe.
În loc de final:
La întrebarea: Cum ați fi dorit să se numească filmul, dacă ați fi avut ocazia să alegeți un titlu?
”Licu, Nemuritorul!”
