Quai d’Orsay (2013) – Ministrul francez
Regia: Bertrand Tavernier
Distribuția: Thierry Lhermitte, Raphaël Personnaz, Niels Arestrup, Bruno Raffaelli, Julie Gayet, Jane Birkin
Am decis să văd ‘Quai d’Orsay’ (distribuit cu titlul englez ‘The French Minister’) în primul rând deoarece este ultimul film realizat de Bertrand Tavernier, un regizor pe care îl apreciez foarte mult. Prezența lui Jane Birkin în distribuție a fost un motiv în plus. (Ea apare într-un rol secundar, cu o singură scenă, dar ce scenă și ce personaj!) Surpriza a fost că filmul este foarte diferit de majoritatea celorlalte filme ale lui Tavernier. La 72 de ani el aborda pentru prima dată genul comediei, cu o satiră politică inspirată de o carte de benzi desenate creată de un fost funcționar al birocrației diplomatice franceze din echipa fostului ministru de externe al Franței. Chiar daca rezultatul final este doar o reușită parțială, el dovedește că Tavernier nu-și considera cariera încheiată și continua să caute, să inventeze și – de ce nu? – să se amuze.
Arthur, un tânăr ambițios cu opinii politice mai degrabă de stânga, este angajat (spre propria sa surpriză) în echipa ministrului de externe de dreapta al Franței. Rolul sau este să se ocupe ‘de cuvinte’, adică să redacteze discursurile și comunicatele de presă ale ministrului. Personalitate carismatică și demagogică, ministrul se înconjurase cu o echipa de asistenți eclectică, cu ‘experți’ pe zone geografice și conflicte politice, oarecum ținută în frâu de șeful sau de cabinet, Claude. Acesta este un tip uns cu toate alifiile, care încearcă să limiteze pagubele, să rezolve conflictele și să puna ordine în activitatea ministerului și a ministrului cu ajutorul unei rețele puternice de relații cu acoperire internațională. Momentul cel mai important al activității este cuvântarea ministrului la ONU, pe care Arthur o redactează și o rescrie de zeci de ori, funcție de evenimentele care se succed cu viteză amețitoare.
Cea mai mare parte a filmului și majoritatea momentelor comice sunt legate de confruntarea tânărului ‘specialist în cuvinte’ cu mașinăriile birocratice și cu figurile excentrice din echipa ministerului. Personajele au consistența eroilor de benzi desenate, sursa de inspirație a scenariului, dar abordarea critică și satiră politica sunt vizibile. Riscurile nu erau prea mari, căci evenimentele care au inspirat filmul erau la peste un deceniu și două mandate prezidențiale în urmă. Rolul principal este jucat de Raphaël Personnaz, actor chipeș și talentat, în timp ce ministrul este intepretat de Thierry Lhermitte, un formidabil actor de teatru și de film. Rolul cheie al șefului de cabinet i-a fost încredințat lui Niels Arestrup. Întreagă echipă joacă cu plăcere și se amuză bine și această atmosferă tonică este transmisă și spectatorului.
Finalul m-a dezamăgit puțin sau în orice caz mi-a ridicat semne de întrebare. Filmul se încheie cu fragmente din discursul ținut în 2003 de ministrul de externe al Franței de atunci Dominique de Villepin, care exprima poziția de respingere a invadării Irakului adoptată atunci de Franța. Un discurs ‘istoric’, dar de ce aici? S-a decis Tavernier să încheie filmul cu un episod ‘serios’? Să-i șteargă din păcate personajului ministrului din film, care altfel apare cam demagog și incompetent? Sau poate este încă o ironie fină, un fel de a spune că șimementele cele mai cruciale pot avea la origine un sistem haotic de luare a deciziilor? Fiecare spectator care vede filmul poate decide într-un fel sau altul.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://www.france.tv/films/longs-metrages/9093-quai-d-orsay-edition-premium.html)
