Black Butterfly (2017)
Regia: Brian Goodman
Distribuția: Jonathan Rhys Meyers, Antonio Banderas, Piper Perabo
Singurul element demn de reținut în pelicula Black Butterfly este, de departe, prestația actoricească a lui Banderas. Felul în care evoluează el în acest film devine, pe măsură ce acțiunea ia amploare, un soi de liant între pasaje care nu reușesc nicicum să se îmbine așa cum ar trebui și care nu izbutesc să păstreze vie atenția privitorului. Trebuie ținut seamă însă de faptul că filmul este un remake după o producție franceză din 2008, Papillon noir, regizat de Christian Faure. Și ca mai toate remake-urile făcute vreodată, Black Butterfly ratează o parte din esența poveștii, în încercarea regizorului de a-i atribui alte valențe și semnificații.
Mi-am amintit de un alt film, cumva asemănător ca linie narativă, în care povestea este mult mai coerent încropită. E vorba de Secret Window (David Koepp, 2004). Aici, tensiunea crește exponențial, diegetic, aș spune, în vreme ce pelicula lui Goodman ratează acest tip de suspans, altfel greu de obținut cinematografic, întrucât la construcția lui contribuie o semedenie de factori de care trebuie să se țină cont.
Dar să revin! Filmul reia oarecum tema scriitorului (auto)exilat, aflat în criză creativă și existențială. E adevărat că Goodmann trasează cu atenție background-ul personajelor, fiind atent la detalii care se pot dovedi relevante pentru felul în care se desfășoară acțiunea; tot adevărat este însă faptul că revelarea peste măsură poate contribui la destrămarea aurei de suspans sub care stau filmele de genul acesta.
Cred că acest conflict al „apartenenței poveștilor” la care se face referire pe parcursul peliculei putea fi exploatat mult mai intens și căutând alte semnificații. Dacă în Secret Window povestea era efectiv un text apărut într-o revistă, aici povestea este viața personajelor, felul în care își negociază propriul destin și pe cel al celorlalți. Dar pentru a utiliza această subtemă a peliculei, ar fi fost nevoie ca ea să iasă din zona suspansului, a thriller-ului.
Astfel că Goodman se străduiește să creeze suspans într-o zonă cinematografică deja uzitată. Dar nu reușește. Dincolo de anumite fragmente care se revelă ca fiind neveridice, modul în care este asamblată narațiunea este precar, spectatorul sesizând mai degrabă efortul de a se crea tensiune decât apăsare propriu-zisă. Pelicula franceză avea avantajul de a fi fost destinată televiziunii, acest lucru conferindu-i un soi de intimitate, de apropiere față de privitor.
Cred că sursa imediată a nereușitei acestui film este tocmai diegeza anostă, previzibilă. Fie că am văzut deja Papillon noir sau pelicula lui Koepp (ce are la bază o povestire a lui Stephen King!), fie că așteptăm pur și simplu răsturnări surprinzătoare de situație, suntem în situația ingrată a privitorului care așteaptă în permanență ceva, care nu doar că nu apare, ci face loc unui final dezamăgitor ce nu-și găsește locul în economia narațiunii.
Sigur, putem vorbi despre faptul că regizorul a urmărit tema captivității (a se vedea titlul) individului în lume și în sine, a izolării și, eventual, a alienării condiției umane. Chiar și în acest caz, altfel ar fi trebuit construit filmul. Referirile la aceste teme, altfel rodnice în cinematografie, sunt vagi, acolo unde ele nu devin truisme de-a dreptul.
Repet, dacă există cu adevărat ceva ce ar putea fi reținut din pelicula aceasta, este maniera în care își interpretează rolul Antonio Banderas. Pentru rolul vagabondului misterios, consider că mult mai potrivit este un actor precum Eric Cantona (fostul fotbalist!) decât Jonathan Rhys Meyers. Acestuia din urmă îi lipsește, să spunem, „robustețea” lui Cantona, trăsătură – nu doar fizică – necesară pentru un astfel de rol.
