Tata (2024)
Regia: Lina Vdovîi, Radu Ciorniciuc
Conflictul generațional este un subiect care frământă generații întregi. Oameni ajunși la maturitate nu pot trece peste durerile copilăriei. Adulți care plâng doar de la o singură amintire a abuzurilor trăite… Este un subiect care nu-și va pierde din actualitate până în clipa când vom înțelege, ca societate, că tot ce facem cu și pentru copiii noștri are repercusiuni de durată. Nu doar asupra lor, ci și asupra noastră – pentru că faptele nespuse, traumele nerezolvate, lipsa asumării și a iertării revin mai devreme sau mai târziu.
Acest subiect este impecabil analizat de regizoarea și jurnalista Lina Vdovîi în documentarul „Tata”, realizat împreună cu regizorul Radu Ciorniciuc. Pelicula devine un act curajos de introspecție și expunere, o mărturisire filmată cu sinceritate brutală. Lina își pune propria viață pe ecran pentru a încerca să înțeleagă un tată abuziv, ajuns la bătrânețe, un tată care nu pare să-și fi înțeles sau regretat vreodată cu adevărat păcatele, dar care devine chiar el victima violenței din partea angajatorului său, în Italia.
Documentarul filmat aproape exclusiv „pe mână”, cu o cameră care tremură, respiră și se oprește în cele mai tensionate clipe, ne poartă prin mărăcinii unei relații profund defectuoase. Lina, femeie în toată firea, cu o voce când sigură, când tremurândă, își reamintește durerea copilăriei – bătăile, certurile, tăcerile apăsătoare, momentele în care figura tatălui a devenit sinonimă cu frica. Nu asistăm la o simplă confesiune, ci la o confruntare directă. Fiica se întoarce spre părintele ei nu pentru a se răzbuna, ci pentru a-l întreba – poate pentru prima dată cu adevărat – „de ce?”.
Însă răspunsul nu vine. Sau vine pe jumătate. Tatăl refuză să își asume, se apără cu banalități, se refugiază în pasivitate și neputință. Este o figură umană, dar și un simbol al generației de tați crescuți într-o cultură a autorității masculine, a tăcerii și a violenței. Nu avem de-a face cu un monstru, ci cu un om care și-a ratat rolul fundamental: acela de a proteja. Aici intervine tragedia – nu doar personală, ci colectivă. Câte astfel de povești nu se regăsesc în tăcerea atâtor familii est-europene?
„Tata” nu este doar o lecție de cinema-document, ci și un gest terapeutic. Pentru regizoare, dar și pentru public. Este dovada că filmul poate fi un spațiu de vindecare, dar nu neapărat de iertare. Pentru că iertarea nu este automată și nici obligatorie. Poate să vină sau nu. Poate să dureze o viață sau să nu se întâmple niciodată. Ce rămâne important este efortul de a privi adevărul în față.
Filmul are momente de tăcere grea, de cadre fixe în care chipurile par că se prăbușesc sub greutatea trecutului. Se simte în fiecare minut durerea nespusă a unui copil care a crescut cu ideea că „așa trebuie să fie”, că părintele nu se judecă, că iubirea vine cu prețul suferinței. Iar când acel copil devine adult și are ocazia să ceară explicații, să spargă tăcerea, întâlnește tot un zid. Un zid construit nu doar din vinovăție, ci și din rușine, din negare, din incapacitate emoțională.
Este important de menționat că „Tata” nu oferă o încheiere clară. Nu promite împăcare. Nu propune lecții de morală. E un film care deranjează tocmai pentru că refuză să cosmetizeze trauma. Și tocmai de aceea e necesar. Pentru că ne obligă să ne punem întrebări despre propriii noștri părinți, dar și despre cum alegem să fim noi înșine în raport cu copiii noștri.
În cele din urmă, „Tata” e despre acel moment în care copilul interior încă mai așteaptă un gest de iubire, de căință, de recunoaștere. E despre vocea care spune: „M-ai rănit”, dar și despre adultul care își asumă durerea fără să o mai lase să-l definească.
