La réparation (2024) – Ultima rețetă
Regia: Régis Wargnier
Distribuție: Julia de Nunez, J.C. Lin, Julien De Saint Jean, Clovis Cornillac
Trebuie să recunosc că am o slăbiciune aparte pentru filmele cu și despre mâncare. Poate din acest motiv am avut așteptări foarte mari de la pelicula „La réparation” în regia lui Régis Wargnier, un film apărut în 2024. Miza centrală a producției a fost să se alinieze undeva între un thriller și o dramă cu accente de saga familială și regizorul a reușit cumva să mixeze toate aceste genuri, dar a avut unele mici scăpări despre care voi vorbi mai aplicat în a doua parte a cronicii.
Să revenim însă la subiectul filmului. Clara este o tânără ambițioasă și focoasă. Este fiica unui renumit chef de origine poloneză, Paskal, un veritabil guru în ale bucătăriei europene. E crescută în culisele restaurantului, unde tatăl încearcă să o învețe tot ce știe cu o anumită doză de nebunie curată. Ajunge astfel să știe arome, gusturi și texturi nebănuite, dar și să supraviețuiască în umbra unui tată autoritar. Dar cine suntem noi să facem planuri în fața Destinului? Apare astfel Antoine, un sous – chef talentat și profund îndrăgostit de Clara. Cum va primi tatăl această amorezare nesăbuită? Paskal dispare subit și de aici istoria Clarei începe să se transforme.
Ce mi-a plăcut la acest film? Imaginea. Da, anume felul în care au fost editate cadrele, sunetele. Toate ne duc în brațele unei istorii pe care o poți asculta cu un pahar de Chardonnay rece lână un șemineu fierbinte. Régis Wargnier continuă povestea cu o mână sigură, aproape legendară, de meșter vechi al cinema-ului european. Știe să construiască tensiunea nu prin explozii vizuale, ci prin ceea ce sugerează: priviri aruncate pe furiș, uși care se închid prea repede, bucătării luminate ca niște laboratoare ale adevărului. Wargnier are un talent aparte de a transforma tăcerea în dialog și absența în punctul cel mai puternic al prezenței, iar aici, dispariția lui Paskal devine un personaj în sine, care apasă apăsat pe umerii Clarei.
Dar să nu ne păcălim! Deși filmul flirtează constant cu estetica gastronomică, nu e deloc un film despre mâncare. Pe măsură ce Clara încearcă să găsească adevărul despre tatăl ei, „La réparation” își dezvăluie nucleul moral: nimic nu se repară cu adevărat până când nu e recunoscut. Aici, regizorul joacă cartea clasică a dramei franceze: emoție ținută în frâu, personaje care par să spună mai mult atunci când nu rostesc nimic și un ritm care amintește de vechile filme în care tensiunea se construia lent, asemenea unei supe reduse ore întregi pe foc mic. Uneori, tocmai această lentoare devine o sabie cu două tăișuri. Dacă pentru spectatorul obișnuit cu narațiuni americane alerte filmul poate părea prea contemplativ, pentru cel dispus să guste experiența cu răbdare, recompensele sunt pe măsură.
Totuși, nu pot trece sub tăcere micile scăpări. Filmul își asumă destul de curajos ambiția de a fi și thriller, și melodramă, și saga de familie. Dar tocmai această generozitate devine uneori piedică. Sunt secvențe în care ai impresia că filmul ar vrea să stea la o răscruce, fără să decidă ce drum ia. Firul polițist legat de dispariția lui Paskal e interesant, dar se diluează pe alocuri în scene intime și introspective, lăsând senzația că două filme rulează simultan și nu întotdeauna se sincronizează perfect.
Marele meu regret e că mi-aș fi dorit să descopăr mai mult dimensiunea gastronomică, să simt undeva pe vârful papilelor mele gustativ – artistice mai multă… savoare. Sau poate că acestea sunt doar așteptările mele și spectatorii vor avea parte de mai multă desfătare. Cu toate acestea, aș spune că e un film bun de privit, un film care ar putea să dea de gândit mai ales asupra unor idei precum nevoia de validare și de reconectare cu cei care ne definesc: părinți, amici, iubiți.
„Ultima rețetă” este distribuit în România de Independența Film și poate fi văzut în cinematografe din 13 februarie 2026.
