Despre oameni şi melci (2012)
Regia: Tudor Giurgiu
Scenariul: Ionut Teianu
Distributia: Dorel Visan, Andi Vasluianu, Monica Barladeanu, Jean-François Stévenin, Robinson Stévenin
Productie: Libra Film (România) şi Agat Films (Franța).
Zilele acestea am fost la vizionarea pentru presa a doua productii care se lipesc perfect (ca plasturii 3M) pe ranile infectate ale societatii romanesti (si nu numai romanesti). Unul dintre aceste filme este “Despre oameni si melci”, celalalt este “Campania” 🙂
Astazi, despre “Oameni si melci”! Un film care din punctul meu de vedere nu este o comedie, ci o tragicomedie! Tragicomedia societatii romanesti in primii ani ai pasirii in democratie (cu prelungiri dureroase pana in zilele de azi) si tragicomedia mea personala, pentru ca si astazi imi vine sa-mi dau pumni in cap, invinuindu-ma de naivitatea (cu iz de prostie), care mi-a animat sperantele acelor timpuri. Eu una, azi, m-am vindecat! Societatea romaneasca nici macar nu a ajuns in convalescenta!
Cum spuneam, eu m-am vindecat, dar am cicatrice serioase. Pentru ca am lucrat in industria grea, am batut fabricile si uzinele tarii si am fost in stare sa apreciez documentat ca in Romania au existat la nivelul anilor ’90 echipamente de ultima generatie tehnologica (de exemplu – echipamente pentru prelucrare prin electroeroziune, masini-unelte cu comanda numerica, linii de prelucrare automata, etc) si a existat o forta de munca super specializata (cum au fost sculer-matriterii … adevarati artisti).
Apoi, pas cu pas, an cu an, am vazut cum s-au golit halele fabricilor, cum s-au vandut echipamentele ca fier vechi, luand drumul topitoriilor din intreaga lume, apoi cum s-au demolat halele fabricilor, cum s-au vandut terenurile valoroase prin plasamentul lor in mijlocul cartierelor muncitoresti si cum pe aceste terenuri s-au ridicat Mall-uri sau rezervatii selecte de vile si bloculete. Si cum forta de munca specializata s-a risipit in vant. Astazi daca un investitor curajos si nebun in felul lui, cauta un strungar, un frezor, un sculer, un matriter, un electrician automatist … nu gaseste … Au trecut douazeci de ani, muncitorii de ieri au imbatranit, au “iesit din sistem” sau s-au orientat spre alte tari sau alte ocupatii.
Am fost liberi si nu am stiut ce sa facem cu aceasta libertate si mai ales cum sa ne pazim de hiene. Hiene deopotriva conationali sau straini avizi, smecheri si pusi pe capatuiala. O capatuiala transnationala, in care romanii si-au dat mana cu toti actorii de oriunde. Si asa ne-a ramas o tara aproape fara industrie, iar cea care ne-a mai ramas, pe ici-pe-colo, ne grabit s-o amanetam, neatenti la jaf si pierderi. Nu ma intelegeti gresit, au existat si ciurucuri industriale, au existat si pasi buni ai privatizarii… dar putini, in comparatie cu intregul tablou!
De aceea, cred ca “Despre oameni si melci” poate fi cu usurinta un film didactic pentru generatia tinerilor care stiu prea putin sau nu stiu deloc sau nu vor sa stie nimic!
Scenaristul Ionut Teianu a pornit, dupa cum spune chiar el, de la “o ştire foarte scurtă pe care am citit-o în ziar în 2002. Muncitorii de la Aro propuneau să-şi vîndă sperma pentru a plăti datoriile uzinei, în prag de faliment. În realitate lucrurile s-au oprit la aceasta ştire care a stîrnit doar rîsete şi ironie.” Si de aici incolo, cu mult talent si umor, dar si cu o cunoastere profunda a faptelor si a oamenilor epocii, scenaristul a dezvoltat o poveste bine spusa si care atinge inteligent multe dintre “meandrele concretului in sinergia faptelor” 🙂
Si “de vrei sa stii ce inseamna roman” 🙂 , in fibra lui calda, simpla, muncitoare, statornica, dar si naiva, filmul iti ofera posibilitatea sa faci cunostinta cu cativa reprezentanti ai clasei muncitoare de la Uzina “ARO” din Campulung Muscel, care la ideea si sub conducerea lui Gica (George), seful de sindicat, iau drumul catre marele oras ca vajnici donatori de samanta romaneasca. Sunt 3000 de salariati in fabrica aflata in pragul falimentului (cat de adevarat faliment era sa fie acesta) si daca macar 1000 dintre ei (barbati – fireste) ar presta cate 6 doze de “viata” a cate 50 de dolari platiti de clinica privata , s-ar aduna 300.000 dolari, suma necesara pentru acoperirea datoriilor uzinei.
Pe de alta parte, verosul director al uzinei pune la cale un plan personal, spre propriul sau folos. Privatizarea prin vanzarea colosului industrial, unui afacerist francez care urmeaza sa il transforme intr-o fabricuta de conserve de melci – pardon, “escargot” (ca mi-a revenit franceza, asa cum cu emfaza se exprima Directorul in timpul tratativelor cu francezul insotit de fiul sau Olivier).
Si de aici incolo, povestea curge antrenant, personajele sunt bine conturate, veridic si fara apasare, intr-un spatiu romanesc autentic. Un spatiu romanesc curatel si placut, asezat si molcom, cu familii obisnuite, simple si cinstite, incercate de situatia incerta a viitorului locurilor de munca. Un spatiu romanesc in care – in contra naturii cu care suntem obisnuiti, liderul de sindicat, Gica, este un tanar cinstit (inca), inimos si istet (chiar daca – usor naiv). Un singur defect (daca ar fi sa-l numesc asa) are Gica (familist si cu un copil la activ), e cam afemeiat. Filmul chiar debuteaza cu o scena fierbinte de amor intre el si Manuela, secretara directorului uzinei, care scena se desfasoara undeva sus pe acoperisul unei hale, peste fermele de sticla incinse de soare. Frumoasa si isteata Manuela tine la Gica, insa nu-si doreste sa ii strice rostul. Ea tinteste catre o plecare din tara, insa demersurile ei pentru o viza de intrare iundeva in apus se lasa cu esecuri, asa ca idila care se tese cu tanarul francez Olivier pica tocmai bine. Si sunt de tot hazul scenele dintre cei doi tineri, conversatiile dintre ei, care ajung sa se desfasoare in spaniola, pentru ca romana si franceza sunt cunoscute – fiecare dintre aceste limbi, doar de cate o parte a cuplului. Ehei, spaniola, pe care probabil ca Manuela si-a insusit-o ca vajnica telespectatoare a telenovelelor omniprezente ale inceputurilor democratiei noastre. 🙂
Si ajungem si la desantul halucinant al grupului de barbati “donatori”, porniti ferchesi si hotarati catre marele oras, ca sa-si implineasca planul. Dar, lovitura dubla: pe de o parte clinica ii refuza (motivatia … sunt muncitori … sunt romani … prin comparatie cu apreciatii donatori danezi, tineri, inalti, blonzi, studenti), iar pe de cealalta parte, Gica, care deschisese partia, donandu-se deja sperma, nu este platit pentru obolul sau, sub motivul ca sufera de sindromul Klinefelter – ceea ce-l face inapt sa procreeze :).
Ei … si aici … in privinta incursiunii muncitorilor la Bucuresti, avem parte de un fel de trimitere catre episodul ’90 al mineriadei … Pe tren, pe strazile orasului, apoi pe iarba intr-un parc (fara sa planteze floricele) … muncitori cu fete zambitoare si calme (ma rog – exceptand momentul violent al spargerii geamurilor de la clinica), muncitori care aduna intr-o punga de plastic obolul fiecaruia, pentru ca Gica sa-i poata cumpara bicicleta promisa fiului sau.
Mai trebuie sa va spun ca tocmai relatia de apropiere dintre Manuela si Olivier devoaleaza viitorul uzinei … pentru ca pungasul de francez investitor intentioneaza sa inchida obiectivul si sa vanda la greu tot ce se poate vinde, pentru a-si asigura castigul scontat.
Finalul apoteotic 🙂 ne prezinta grupul de muncitori cu care ne-am familiarizat si de care ne-am apropiat, aflati pe camp, la “cules de melci”, contra unei plati de 1$ per kilogram adunat. Si replica lui Gica cu “escargot-ul” intre degete “al naibii norocos, se duce la Paris!” 🙂
Sub mana lui Tudor Giurgiu, acest scenariu al copilariei libertatii si democratiei noastre, a inflorit, a dat roade cum s-ar zice si s-a implinit intr-un film inchegat, si plin de umor hazos, dar si amar in acelasi timp. Plin de haz datorita replicilor bine articulate, a trimiterilor catre momente ale inceputurilor respiratiei noastre occidentale si libere (asa credeam), a reamintirii frumoasei nebunii a trecerii prin Romania a primului mare star international Michael Jackson.
O distributie foarte bine aleasa, in frunte cu “dedicatul nostru specialist in melci” – Dorel Visan, intr-o rol croit exact pe masura armamentului sau artistic. Alaturi de Dorel Visan, Andi Vasluianu, din ce in ce mai bun cu fiecare rol. Omul asta pare a avea un fel de vedere din afara asupra lui insusi, pentru isi construieste si fixeaza fiecare miscare, grimasa si expresie gandind-o ca pentru ochii si perceptia noastra corecta. Un Gica perfect! Mi-ar placea sa-l intalnesc pe Gica de astazi, sa stiu ce i s-a mai intamplat, cum a evoluat, ce a inteles din anii scursi!
La fel, o surpriza placuta este Monica Barladeanu, care dincolo de frumusetea fizica incontestabila, care da superb pe ecran, se dovedeste a fi o actrita implinita, cu o paleta larga de posibilitati. Sper sa aiba parte de roluri consistente in viitor, care sa o ajute sa-si demonstreze posibilitatile interpretative si sensibilitatea artistica.
Omogenitatea si echilibrul artistic al interpretarii celorlalti actori da credibilitate povestii si contribuie la empatia pe care personajele o trezesc in spectatori.
Sa nu uit ca toate acestea sunt posibile datorita cinematografiei lui Vivi Drăgan Vasile si a coloanei sonore a lui Vlaicu Golea.
Bolero de Ravel, ca deh, e frantuzesc :), in conexiune cu primirea “investitorului francez, ca si piesele renumite cantate de Dan Spataru (in conexiune cu muncitorii uzinei), fac deliciul acestui film.
Un film bun, un-alt-fel-de-film prin comparatie cu alte productii, cu o perspective plina de umor sanatos asupra unor vremuri destul de cenusii.
Un film pe care vi-l recomand si sper sa il primiti bine. Nu stiu daca va atinge tinta propusa pentru numarul de spectatori, eu i-o doresc! Si repet: cat mai multi tineri …’
3 comments