Copie conforme (2010) – Copie conformă
Regia: Abbas Kiasrostami
Scenariu: Abbas Kiarostami, Caroline Eliacheff
Distribuția: Juliette Binoche, William Shimell, Jean-Claude Carriere, Agathe Natanson
Copie conforme (2010), în regia lui Abbas Kiarostami, este primul lungmetraj al regizorului iranian filmat în Europa, mai precis în Toscana, fiind o coproducție francezo-italiană cu o distribuție de excepție, în rolurile principale fiind Juliete Binosche și Jean-Claude Carriere. Filmul invită la meditație asupra unor aspecte importante din viața fiecăruia dintre noi, precum importanța artei și valorificarea ei, a cunoașterii trecutului pentru a putea înțelege prezentul. Acțiunea filmului se concentrează în jurul unui scriitor britanic și a unei femei pariziene (care este proprietara unui magazin de artefacte) și a conversației dintre cei doi asupra ideii de autenticitate în artă – în timp ce descoperă regiunea Toscana.
Odiseea celor doi prin Toscana, ce a mai fost transpusă pe ecranele cinematografiei de Bernardo Bertolucci în Stealing Beauty, se află în strânsă corelație cu descifrarea treptată a personajelor, întrucât întâlnirea ex-abrupto cu acestea ni le face necunoscute. Însă, pe măsură ce secvențele se succed, personajele încep să se dezvăluie unul altuia, iar la finalul filmului, publicul poate în sfârșit să sesizeze diferențele dintre personaje, așa cum sunt ele vizibile la începutul acțiunii și apoi la sfârșit.
Filmul a avut premiera în Franța, pe data de 18 mai 2010, în cadrul prestigiosului festival de film de la Cannes, unde Juliete Binoche a fost premiată pentru cea mai bună actriță. Din distribuție mai fac parte William Shimell și Jean-Claude Carriere. Cel din urmă este prestigiosul scenarist care a colaborat în trecut cu unii dintre cei mai renumiți regizori printre care se numără Luis Bunuel (Diary of a Chambermaid, Belle de Jour, The Discreet Charm of the Bourgeouise), Volker Schlondorff (The Tin Drum), Peter Brook (Mahabharata) și Milos Forman (Goya’s Ghost).
Excepția enunțată mai sus cu privire la faptul că Certified Copy este primul lungmetraj realizat în Europa este parțial adevărată, întrucât acesta este precedat de documentarul ABC Africa (2001) și un segment din Tickets, semnat în colaborare cu alți doi regizori: Ken Loach și Ermanno Olmi (2005). Scenariul filmului este scris de Abbas Kiarostami în colaborare cu Caroline Eliacheff, cunoscută și pentru scenariile peliculelor La Ceremonie (2005), Merci pour le Chocolat (2000) și The Flower of Evil (2003).
Regizorul, tind să cred, își propune prin acest film să facă o apologie a artei în general, prin aceea că oferă perspectiva – la care eu n-am îndrăznit să mă gândesc – că o copie trebuie și ea valorificată și apreciată deoarece fără copii n-am putea recunoaște valoarea pieselor originale. Acest film mi-a adus aminte de cel al lui Giuseppe Tornatore (The Best Offer) și de reacția personajului principal din film, interpretat de Geoffrey Rush, care face o distincție clară între un original și o copie, personajul fiind un colecționar avid de tablouri originale. În schimb, Kiarostami se distanțează de această teorie conservatoare, preferând un cu totul alt demers privind rolul reproducerilor în artă.
Filmul este pentru mine un glosar plin de revelații, de la artă și mariaj până la viața în sine. Apologia pe care o face artei se află și în cuvintele pe care William Shimel (James) le spune și anume că o copie este la rândul ei valoroasă, întrucât ne conduce spre original, certificându-i astfel valoarea. În acest sens, mai precizează că important nu este obiectul în sine (opera), ci percepția noastră asupra acelui obiect. Important este deci, conform lui James, ce percepem și ce simțim când privim un tablou și nu dacă este o copie sau un original. Un exemplu edificator în acest sens îl constituie secvența în care cei doi discută pe marginea unei statui dintr-o piață din centrul orașului asupra căreia au convingeri diametral opuse. În aceeași secvență, Juliete Binoche întreabă un cuplu la alegere ce semnificație are pentru ei aceea statuie. Cuplul format din Jean-Claude Carierre și Agathe Natanson mizează exact pe ideea propusă de James în cartea sa și anume pe aceea a percepției noastre asupra artei în detrimentul ideii de originalitate.
Juliete Binoche își joacă rolul exemplar întruchipând o femeie și mamă independentă, dar divorțată. Personajul jucat de ea dezvăluie, din perspectiva mea, lupta unei femei de a-l înțelege, de a empatiza și de a-l ierta în cele din urmă pe omul pe care l-a iubit dintotdeauna. Binoche, cu roluri memorabile în filme precum The Unbereable Lightness of Being, Three Colors: Blue, Red, White, The English Patient și desigur multe altele, și-a adus tot bagajul acumulat în acest film deopotrivă simplu, dar, aș spune, cu ramificații mult mai profunde. Aflată la a doua colaborare cu regizorul, după Shirin (2008), alegerea lui Binoche s-a produs într-una dintre întâlnirile dintre cei doi petrecută în Teheran, în care Abbas Kiarostami i-a povestit filmul sub formă de anecdotă. Regizorul a mărturisit astfel cum a început să gândească filmul având-o pe Juliete Binoche în rolul principal afirmând următoarea idee: ”The film started to build according to the story that I was telling, but also according to my knowledge of her as a woman with her vulnerability, with her sensitivity, with what I knew about her soul, about her relationship with her children”[1].
De cealaltă parte, James, rol ce fusese prima dată oferit lui Robert De Niro, a fost în cele din urmă primit de Willam Shimell. Cunoscut pe plan international drept cântăreț de operă, ce a jucat în opere precum Don Giovanni, Romeo și Julieta, Otello, Nunta lui Figaro, precum și în opera lui Mozart, Cosi fan tutte, în care a colaborat direct cu Abbas Kiarostami în cadrul festivalului Aix-ex-Provence din 2008. Trebuie precizat că aceasta este prima lui apariție într-un film de lungmetraj și, cel mai probabil, nu va fi ultima.
Pe tot parcursul filmului, existența unei legături mai vechi între cele două personaje persistă până spre final, întrucât anumite întrebări sau gesturi ale lui James și Elle rămân fără răspunsuri. Abbas Kiarostami este recunoscut pentru această tehnică reiterată în filmele sale și anume aceea de a lăsa auditoriul să se întrebe, să aprofundeze și de a nu-i oferi totul de-a gata.
Din punctul de vedere al stilului regizoral, filmul păstrează anumite elemente caracteristice stilului lui Kiarostami. Printre acestea se numără conversațiile de lungă durată ale personajelor în mașină. În filme precum Close-up, Taste of Cherry, The Wind Will Carry Us, conversațiile dintre personaje petrecute în mașini fac parte din însăși fascinația pe care regizorul o are pentru vehicule. Ideea din spatele acestei tehnici se înscrie în convingerea regizorului că mașina este un loc propice pentru a cunoaște diverși oameni. De asemenea, o altă tehnică des folosită în film este aceea a filmării unei singure părți a conversației, camera rămânând fixată pe un singur personaj.
Filmul a fost bine primit de critici, Stephen Holden de la The New York Times observând chiar un omagiu adus cinematografiei europene din anii 50’ și 60’, Certified Copy putând fiind interpretat ca o reproducere a noului val european și chiar putând fiind pus în paralel cu filme precum Last Year at Marienbad, Journey to Itally, L’avventura, dar și cu In the mood for love, Before Sunrise și Before Sunset[2].
Acel glosar plin de revelații rezidă și în ideea că gesturile cele mai simple pot rezolva de cele mai multe ori problemele cele mai acute. Un exemplu în acest sens și ilustrat în film este scena în care James îi pune mâna pe umăr Ellei, un gest ce presupune dorința de împăcare și sprijin. Așa cum am interpretat eu acest film, Certified copy este o apologie adusă artei și vieții, această peliculă fiind, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai frumoase din istoria cinematografiei mondiale prin modul în care regizorul a ales să împletească arta și viața.
Nota: 10/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=nM_8TPLMCOU’]
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Certified_Copy_(film)#cite_note-varietyqa-4, 10 februarie, 2017.
[2] The New York Times, 10 februarie, 2017.
