Venom: Let There Be Carnage (2021)
Regia: Andy Serkis
Distribuția: Tom Hardy, Woody Harrelson, Michelle Williams, Naomie Harris, Stephen Graham, Peggy Lu, J.K. Simmons
După ce vezi „Venom: Let There Be Carnage”, un lucru e clar: e mult mai bun decât primul film, atât din punct de vedere al imaginilor, cât și al comediei. Totuși, dacă îți va plăcea sau nu, depinde foarte mult de așteptările care te însoțesc în sala de cinema. Acest „Venom” te face să râzi cu gura până la urechi și are câteva scene care surprind, însă personajul principal, simbiotul extraterestru pe care-l știm din benzile desenate, nu mai are personalitatea terifiantă, cu apucăturile desprinse din cele mai negre coșmaruri. De altfel, și la capitolul înfățișare, filmele i-au îndulcit trăsăturile, după cum prezenta, la un moment dat, pe Twitter, Jared Krichevsky, designer de personaje, care pregătise un personaj mai apropiat de ideea de extraterestru care se hrănește cu creierii oamenilor, o arătare mult mai „organică”.
Din nefericire, filmul lui Serkis e scurt (1h 37”) ceea ce l-a dezbrăcat de potențialul său real. De pildă, deși pune mult accentual pe legătura dintre Eddie Brock și Venom, inhibă dezvoltarea altor personaje, precum cel al lui Cletus Kasady – gazda lui Carnage, un al doilea simbiot extraterestru, desprins din Venom -, jucat de Woody Harrelson, un actor care-și face rolurile din zona psihopaților impecabil. Cu alte cuvinte, e un film în care sunt prea multe efecte în prim-plan și prea puține scene în care actorii să se desfășoare. Un alt aspect este că, așa cum sublinia o prietenă după vizionare, Carnage nu e îndeajuns de Carnage… Deși arată impresionant (imaginea cu el întinzându-se în fața unui vitraliu din catedrală e de efect), Carnage nu își merită numele aici, căci nu ucide cu setea personajului original, ci robotizat, cum ar fi o mașină care înjunghie la o apăsare de buton. Partea bună este că filmul ne permite să aruncăm o privire la Frances (Naomie Harris), aka Shriek (Țipătul), iubita lui Kasady, un alt personaj charismatic al acestei serii Marvel, destul de conturat pentru un rol secundar, în sensul în care nu e doar o umbră a lui duo-ului om-simbiot, preluând adesea inițiativa în luptă.
Totuși, „Venom: Let There Be Carnage” este o experiență plăcută în cinema. Acțiunea curge rapid, în secvențe care se îmbină perfect, motiv pentru care ai senzația că durează mai puțin de o oră. Mimica și tonul lui Tom Hardy combinate cu replicile haioase ale lui Venom sunt un ingredient care s-a îmbunătățit de la primul film, fiind de altfel, coloana verterbală a scenariului – alături de scenele cu Brock și Kasady care ar fi meritat să fie din abundență.
Și scena luptei finale reușește să țină spectatorul cu sufletul la gură, instalând niște momente în care capeți dubii cu privire la câștigător. Haosul care se țese între toate personajele prezente la locul luptei este, de altfel, un plus, pentru că nimeni n-ar avea cum să știe ce face de fapt, iar un plus și mai mare este că aici și oamenii obișnuiți ajută destul de mult.
Multora probabil că, „Venom: Let There Be Carnage” nu li se va părea cel mai spectaculos film Marvel, dar ar trebui să rețină că aici rețeta diferă puțin, regizorii și scenariștii experimentând cu un personaj iconic, oarecum în derivă, căci, cel puțin deocamdată, este într-un scenariu fără eroul care l-a adus în atenția publicului larg, adică Spider-Man. Eu, o să-i acord însă o notă mare pentru că filmul te lasă cu o senzație plăcută – un fel de joie de vivre marvelian -, dar și pentu o scenă în care Venom, atașat de o altă gazdă umană, ajunge la o petrecere într-un club, o scenă de un absurd delicios, în care un extraterestru se simte integrat.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
