Enescu, jupuit de viu (2024)
Regia: Toma Enache
Distribuția: Mircea Dragoman, Catalin Bocirnea, Theodora Sandu, Kira Hagi, Adrian Titieni, Manuela Harabor, Cezara Dafinescu
Cinematografia română pare să se simtă incomod cu George Enescu, cel mai important compozitor român și unul dintre muzicienii cei mai apreciați ai secolului 20. Violonist, dirijor, educator, dar mai ales compozitor, care pe lângă câteva șlagăre (în special rapsodiile) a compus și multă muzică profundă și dificilă, provocare pentru interpreți dar și pentru ascultători, Enescu a parcurs de-a lungul vieții sale un traseu întortocheat, de la apariția în lumea muzicii ca un copil minune, trecând printr-o viață sentimentală aflată de multe ori sub lupa presei de scandal, până la finalul vieții ca exilat de România devenită comunistă, marcat de boală și de deziluzii. Paradoxal, niciun film nu i-a fost însă dedicat până acum. Regizorul Toma Enache a lucrat mulți ani la construcția proiectului care a devenit filmul ‘Enescu, jupuit de viu’ care se încadrează bine în trendul biografiilor marilor compozitori care par să se bucure de succes pe ecrane în ultimii ani. Rezultatul este un film dintre acelea care polarizează opiniile, declarat de unii drept capodopera sau film de artă, criticat de alții ca ‘soft porn’ și blasfemie la adresa unei icoane culturale naționale. Voi încerca să împărtășesc din ceea a ce am simțit la vizionare, impresiile mele fiind și ele o combinație de contradicții.
Biografia lui Enescu este prezentata în ordine oarecum cronologică, desi sunt prezente multe inserții ‘flash-back’ și ‘flash-forward’. Pentru spectatorul român, cât de cât familiar cu biografia compozitorului, expunerea nu prezintă probleme, dar pentru spectatorii mai puțin inițiați cred că vor exista destul de multe dificultăți pentru a situa în timp și mai ales în context unele episoade. Accentul este pus pe pasionala poveste de dragoste dintre Enescu și Măruca Cantacuzino, care s-a desfășurat în cursul mai multor decenii. Apare aici însă o problemă care nu sunt sigur daca este tehnică sau o decizie regizorală greu de explicat. Toma Enache folosește foarte puțin machiajul, sau dacă îl folosește acesta este neîndemănatic. Enescu pare încremenit într-o veșnică alura în jurul vârstei de 50 de ani în timp ce Maria Rosetti Cantacuzino arată cu vreo 20 de ani mai tânără. În realitate cei doi erau destul de apropiați ca vârstă, Măruca fiind cu vreo trei ani mai mare. Decizii sau execuții problematice, căci, de exemplu, legătură femeii de vreo 50 de ani cu filosoful Nae Ionescu cu peste zece ani mai tânăr este greu de înțeles după felul cum arata protagoniștii.
Nu pot evita comparația cu filmul ‘Boléro’ al lui Anne Fontaine, realizat în același an, care povestește viața lui Maurice Ravel, contemporanul lui Enescu. În ambele filme scenariile se centrează în jurul gestației operei majore de maturitate a fiecăruia dintre cei doi compozitori – ‘Boleroul’ lui Ravel și opera ‘Oedip’ a lui Enescu. Aflăm, în opinia mea, mult mai puțin despre capodopera enesciană în acest film. Suferința lui Oedip să vrea să fie o replică a durerilor de dragoste ale muzicianului, iubit aprig dar și înșelat ocazional de capricioasa prințesă? Prea puțin aflăm despre omul Enescu și relațiile cu lumea din jur. Toma Enache a construit decoruri, a utilizat locații autentice când a putut și a creat costume luxoase pentru a reconstitui lumea aristocrației romanești dinainte de cel de-al doilea război mondial, dar imaginea mi s-a părut pe cât de strălucitoare pe atât de superficială. Muzica este, desigur, formidabilă, cu Enescu intepretat de Orchestra Națională a Franței dirijata de Cristian Măcelaru, dar textul suprapus nu funcționează totdeauna bine și uneori sună mai dergrabă a documentar prețios. Nu am fost entuziasmat nici de alegerea, nici de interpretările actoricești ale lui Mircea Dragoman și Theodora Sandu. Ei arată formidabil în scenele de dragoste, dar de la un film despre Enescu așteptam cu totul altceva. Mai mult despre suflet și despre muzică, mai puțin despre carne. Producătorii au ales să nu lanseze filmul în cinematografele rețelei comerciale din România, limitându-se la proiecții speciale și acum la difuzare la televiziune. Poate că tocmai în cinematografe ar fi avut mai mult succes. Dacă eu mă înșel, ‘Enescu jupuit de viu’ poate deveni chiar un film de cult, nu doar pentru proiecții aniversare.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
