Blade Runner (1982)

Blade Runner (1982)

Regia: Ridley Scott
Distribuția: Harrison Ford, Rutger Hauer, Sean Young, Daryl Hannah, Joe Turkel

Moto: ”You’re so different. You’re so perfect.”

Ecranizarea romanului celebru al lui Philip K. Dick, ”Do Android Dream of Electric Sheep?”, ”Blade Runner” este un film care a stabilit standardele genului science fiction la începutul anilor ’80, făcând posibile o serie întreagă de filme care au în centru o lume distopică, în care oamenii trebuie să supraviețuiască pe o Terra aflată în pragul autodistrugerii. Chiar dacă romanul lui Philip K. Dick are două subiecte principale ce se întrepătrund de-a lungul întregii povestiri, regizorul Ridley Scott și  scenarișrii Hampton Fancher și David Peoples au ales un singur fir, acela al vânătorii unei specii neobișnuite de roboți și, derivată din aceasta, o posibilă poveste de dragoste om-robot.

Los Angeles, 2019. Nu așa departe de anul în care prezentăm această recenzie și nu putem spune că ne-am apropiat prea mult de vremurile descrise în carte/film. De altfel, Ridley Scott mizează aici pe o atmosferă care îmbină un Pământ distopic, în pragul distrugerii, și un Pământ întunecat (câtă asemănare cu filmele noir din perioada anilor ’30-’40!), politicizat, construit în manieră discriminatorie, pentru că doar anumite categorii de imigranți mai locuiesc în Orașul Îngerilor, cum ar fi chinezii sau mexicanii, prezenți la fiecare pas, ceilalți dobândind deja biletul de plecare spre alte zări.

Unde sunt aceste zări, ce se întâmplă cu ele și de ce acțiunea se plasează doar pe străvechiul Pământ? Ei bine, oricine are suficienți bani, suficiente resurse poate pleca pe coloniile existente pe alte planete, așa-numitele Off World Colonies. Acolo pare a exista o lume adevărată, reală, civilizată (așa cum vedem, de exemplu, în Elysium), mai ales că oamenii sunt ajutați de mai multe generații de Replicanți, roboți asemănători până la identitate cu oamenii, puternici, agili, care sunt capabili să creeze în timp și sentimente, dar folosiți exclusiv ca sclavi. Tocmai capacitatea lor de a produce sentimente, de a fi geloși, invidioși, nervoși sau sensibili, de a dezvolta iubire și ură a determinat compania Tyrell să introducă un dispozitiv de siguranță în acești roboți perfecți, care îi ucide automat după fix 4 ani.

În contrast cu această lume imaginată de spectatori, care nu este prezentă deloc prin imagini, ci numai prin sugestie, acțiunea se desfășoară pe un Pământ lipsit de personalitate, întunecat, care pare să fie lipsit de orice formă de autoritate. În această lume, există unități speciale de poliție, numite Blade Runner, care au o misiune simplă: să extermine Replicanții care ajung pe Pământ cu scopul de a mai câștiga ceva viață de la creatorii lor. Lipsa autorității se vede chiar din acțiunile acestor Blade Runners: ei se mișcă, cu puține excepții, fără a întâmpina nicio împotrivire, pare a trece cu mare ușurință de orice om în uniformă (un adevărat festin de uniforme imaginează Ridley Scott, care dă o imagine generală de carnaval continuu), împușcă oameni făr teamă pe stradă sau amenință cu sânge rece până și pe cei care dețin puterea financiară.

Aceasta este imaginea de ansamblu. Desigur, putem particulariza, putem descrie toate acțiunile Replicanților și ale lui Deckard, un Blade Runner pensionat, dar atât de bun încât i se dorește întoarcerea. Dar acestea sunt amănunte pe care le puteți afla și dacă veți viziona cu atenție filmul. Dacă vânătoarea de roboți este un element comun al mai multor filme ale genului, ce mi s-a părut cu adevărat interesant este posibila poveste de dragoste om-robot: Rachael (o impecabilă Sean Young), omul corporației, evadează și ea, cu scopul de a-și căuta propria identitate, neștiind dacă este cu adevărat om (pentru că are memorii) sau este doar un Replicant. Pentru Deckard, apare prima scânteie a nesiguranței, pentru prima dată este atras de un Replicant, de un robot, de o femeie frumoasă. Cum va reacționa?

Ceilalți Replicanți rămași în luptă sunt diferiți ca fire, dar extraordinar de bine clădiți fizic: Roy Batty este perfect, așa cum se menționează și în citatul-moto, iar Pris (Daryl Hannah) este impresionant de frumoasă. Lupta finală cu primul dintre ei acaparează scena în ultimele douăzeci de minute ale filmului și este greu să ne imaginăm cine este cu adevărat câștigătorul, chiar dacă lupta propriu-zisă are un învins. Batty dă dovadă de preciziune psihologică, de sentimente umane, de compasiune, dar și de cruzime, fiind mânat în lupta nu de ura sa contra oamenilor, care poate nici nu există, ci de dorința impetuoasă de supraviețuire.

Să spunem că filmul a născut numeroase controverse. Cu un buget de 28 milioane de dolari, succesul la public și la critici a întârziat mult timp, în mare măsură din cauza ambițiilor producătorilor care au impus un final mai sec și mai puțin controversat. Mai târziu, peste ani, Ridley Scott a scos pe piață un Director’s Cut (1992), o variantă nouă și care lasă mai multe întrebări (printre care cea mai importantă este ”Era Deckard un om sau era un Replicant?”), dar care aduce ”Blade Runner” pe lista filmelor-cult. Dacă pentru Harrison Ford experiența la acest film și mai ales colaborarea cu Ridley Scott au fost un coșmar, pentru spectatorul de astăzi întâlnirea cu una dintre capodoperele genului SF este o reală plăcere.

P.S. Să nu vă mirați, în 2019, în Los Angeles, se bea încă multă Coca Cola, așa cum o dovedesc multele reclame aflate pe străzile orașului din ”Blade Runner”.

Recenzie apărută și pe Ficțiuni.ro.

Nota: 7/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=KPcZHjKJBnE’]