Catane (2025)
Regia: Ioana Mischie
Distribuția: Iulia Lumânare, Cristian Bota, Mihai Mălaimare
Când eram adolescentă credeam cu înverșunare în dreptate și în acea nevoie de echitate. Sufeream și mi se părea absurd să înghiți pe de-a-ntregul minciuna. Eram copleșită de nevoia de a fi corectă. Până în punctul când am cedat și am înțeles că nimic nu este doar alb și negru. Exact această idee este exploatată pe larg de regizoarea Ioana Mischie în filmul „Catane”, o comedie noir cu și despre oameni.
Imaginați-vă absurditatea unei situații: un sat întreg primește pensii speciale pentru handicap. De la mic la mare, de la primar la cizmar, toată lumea din localitatea Catane are câte o boală și prinde câte o plată socială. Toate bune și frumoase, doar că un inspector meticulos (jucat excelent de Costel Cașcaval) împreună cu echipa sa, Magda (o doctoriță elegantă jucată de Iulia Lumânare) și Silviu ( se apucă de capul lor. Ce poate ieși din asta? Evident că o istorie tare haioasă cu un final interesant.
Regizoarea Ioana Mischie debutează cu această peliculă, după ce a ținut „la sertar” filmul și l-a tot cizelat. De fapt, cred că anume această „maturare” în timp i-a dat filmului consistența perfectă.
O să încep prin a vă spune ce mi-a plăcut la film și de ce l-aș recomanda:
- mi-au plăcut actorii. La modul cel mai serios, castul a fost excelent. Oameni care știu să joace roluri cu suflet și cu emoții. Poate că aș fi vrut mai multă consistență în cazul Magdei, care a ieșit nițel prea diafană în toată istoria asta.
- cadrele – absolut superbe, iar cromatica aleasă a fost una exact potrivită pentru a transmite frumusețea României și pentru a crea acea imersiune atât de importantă unui spectator.
Ce nu mi-a plăcut? E mai simplu aici, am avut senzația de teatralitate în a doua jumătate a filmului. De parcă s-au dorit anumite lacrimi cu vechea idee de „hai că nu furăm ca alții”. La nivel de percepție a mesajului există un risc. Mai ales într-o lume în care încă mai există ideea de „a furat, dar a și făcut”. Mai mult decât o poveste despre un sat „bolnav”, „Catane” ajunge să vorbească despre un reflex colectiv, despre acea obișnuință periculoasă de a negocia mereu cu regulile, până când ele nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu pare cu adevărat vinovat, dar nici cu adevărat nevinovat. Fiecare are o explicație, o nevoie, o mică scuză care, adunată cu altele, construiește un mecanism perfect funcțional al inechității. Iar aici filmul e cel mai incomod. Nu pentru că ar arăta degetul, ci pentru că te obligă să recunoști cât de familiară e toată această logică.
Poate că filmul „Catane” nu e o peliculă care să-ți dea pace, dar nici nu vrea asta. E o comedie amară, care te face să râzi și apoi să te întrebi dacă râsul a fost chiar justificat. Și, până la urmă, tocmai această stare de neliniște îl face relevant, pentru că adevărata absurditate nu e satul din film, ci faptul că, de multe ori, realitatea nu e cu nimic mai diferită.
Disponibil în cinematografe din 26 ianuarie 2026.
