Babycall (2011)

Babycall  (2011) – Sunete misterioase
Coproductie Norvegia, Suedia, Germania
Regia: Pål Sletaune
Distributia: Noomi Rapace, Kristoffer Joner, Ventle Qvenild Werring

Sunete misterioase a făcut parte din seria deja menţionată ”Ziua TIFF la mall” – a fost, aşadar, unul dintre filmele proiectate la Odeon Multiplex în cadrul festivalului. La fel ca şi Simbolul, are o poveste amuzantă: l-am vizionat după un rând zdravăn de filme suficient de psihedelice şi oarecum psihotice, astfel încât terenul era pregătit. Am avut un plasament excelent, lângă o prietenă care a lucrat ca voluntar la subtitrare şi care depusese efortul de a veni la ora 23:00 (de începere!), cu maşina, din celălalt capăt al oraşului, pentru a-şi face datoria. Am încercat s-o consolez cu Pringles şi Pepsi. Cred că, parţial, a funcţionat.

Îmi place să urmăresc filme în compania cuiva apropiat. Sunt una dintre acele persoane insuportabile care glumesc, râd, se isterizează, fac crize şi plâng la filme, oricât de publice ar fi proiecţiile şi oricât de larg publicul aferent. În cazul acestui film, mi-a prins bine să pot diseca acţiunea cu prietena mea: am emis câteva teorii plauzibile şi ne-am ţinut de mână la nivel spiritual şi imaginar; Sunete misterioase suscită asemenea încurajări reciproce.

Povestea este, în aparenţă, de un realism meschin. Este povestea Annei, o femeie care fuge de trecutul alături de un soţ violent, având ca unic scop să-şi protejeze băieţelul. Anders este un copil liniştit, ataşat de mama sa, care acceptă fără să crâcnească existenţa lor precară şi nesigură. Situaţia pare să se liniştească odată cu sosirea într-un orăşel anonim, unde băiatului i se permite să meargă la şcoală şi unde Anna reuşeşte chiar să-şi facă un prieten în persoana lui Helge, care lucrează la un magazin de aparate electrice şi electrocasnice.

Şi totuşi… Peste noapte, poieniţa de lângă lacul din apropierea complexului de locuinţe devine o parcare; şi totuşi, Anna ajunge acasă şiroind de apă după ce se aruncase în lac. Administratorul se transformă în persona non grata, la fel şi asistenţii sociali. Şi mai sunt sunetele, sunetele misterioase pe care femeia le aude în miez de noapte, venind din emiţătorul de veghe al copilului. Nu este însă vocea lui Anders. Sunt voci străine, voci care se ceartă, care ameninţă şi care, într-un final apoteotic, lovesc şi dor.

Filmul acesta este teribil de scandinav. Atmosfera, peisajele, tehnica de filmare, toate m-au dus cu gândul la seriile recente – de mare succes – de romane poliţiste, alunecând spre noir, scrise de autori reprezentativi din ţările cu pricina. Noomi Rapace (cu siguranţă, cinefilii o cunosc din trilogia Millenium) îşi joacă rolul fără pată, iar interpretarea ei fluidă atrage şi păcăleşte, atrăgând în mreja confuziei şi supoziţiilor.

Prietena mea şi cu mine am petrecut încă o oră speculând, după ce filmul s-a încheiat şi ne-a lăsat cu o sumedenie de întrebări în minte. Mi-a părut rău de lipsa unui Q&A la final; ar fi prins tare bine o confirmare că diletantismul meu în ale psihologiei nu dă greş când este activat de un film bun.

Nota: 9/10