Amour (2012)

Amour (2012)

Regia: Michael Haneke
Distributia: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

„Amour” este, se pare, surpriza premiilor Oscar 2013. Pe lângă nominalizarea preconizată, pentru cel mai bun străin, a mai prins nu mai puţin de alte patru nominalizări, toate importante: cel mai bun film, cel mai bun regizor (Michael Haneke), cea mai bună actriţă în rol principal (Emmanuelle Riva) şi cel mai bun scenariu original (acelaşi Michael Haneke). Pentru o coproducţie europeană, fără a cuprinde şi Marea Britanie (Franţa-Germania-Austria), aceste cinci nominalizări sunt esenţiale şi spun multe. Trecând peste nominalizări, filmul care marchează revenirea lui Michael Haneke este extrem de trist, aproape irespirabil, deşi este în mod clar o reliefare plină de realism a vieţii la vârste înaintate. Nu ştiu cum să îmi exprim sentimentele după o asemenea poveste, nu ştiu dacă mi-a plăcut cu adevărat sau dacă mi-a displăcut sincer, pentru că e greu să asimilezi şi să accepţi că vine vremea să ne sprijinim pe cei din jur mai mult decât aceştia pot să suporte.

Georges şi Anna sunt doi pensionari parizieni, în vârstă de undeva peste 80 de ani, care îşi duc zilele împreună într-un apartament impunător, cultivându-şi în continuare cultura generală, prin participarea la concerte sau lecturi zilnice ale unor cărţi interesante. Discută, se iubesc, se tachinează, viaţa lor este liniştită şi fericită. Chiar dacă fiica locuieşte în Anglia, vorbesc des la telefon şi, din când în când, aceasta vine în vizită la bătrânii ei părinţi. Numai că, într-o zi, Anna nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat cu câteva clipe mai devreme şi, după vizita de la spital, se descoperă că a avut un atac cerebral sever şi paralizează parţial pe partea dreaptă.

Din acest moment, drama familiei apare şi încet-încet, cu trecerea timpului, ea se accentuează: este dificil atât fizic, cât şi psihologic, să ai în grijă un bătrân care nu se poate îngriji, apoi chiar nu mai poate comunica coerent. Chiar cu ajutorul fiicei, apoi cu ajutorul câtorva îngrijitoare , Georges se simte deseori deznădăjduit, incapabil din punct de vedere fizic, pentru a continua, pentru a-şi susţine soţia în încercarea grea prin care trece. Până la urmă, şi unul, şi altul îşi doreşte să moară, să treacă astfel prin moarte această perioadă, pentru că este clar că fericirea nu va mai reveni. Nici măcar în momentele în care el povesteşte întâmplări fericite din copilărie şi adolescenţă, încercând să uite prezentul prin rememorarea trecutului.

Realizarea este impecabilă, chiar dacă este doar o altă formă de minimalism pur: totul este filmat într-un superb apartament parizian, cu camere largi, cu salon şi un hol magistral, în care mi-aş petrece şi eu bătrâneţile; fiecare musafir urmează un ritual impus de proprietari în privinţa vizitelor: persoanele importante precum fiica şi fostul discipol ajung invariabil numai în salon, asistentele şi ajutoarele temporare întotdeauna în bucătărie. Haneke decupează magistral şi alte amănunte esenţiale ale apartamentului: pereţii şi camerele descrise în imagini fixe, frumoasele tablouri de pe pereţi, mărturii ale unui trecut viu şi fericit al familiei, acum îmbătrânite şi statice.

Cum spuneam, este un film trist, foarte trist, iar drama unei familii aflată în dezintegrare fizică este privită cu empatie, implicând spectatorul, fără , în toate micile detalii care înseamnă îngrijirea unui bătrân, unei persoane care nu mai poate să mişte, să discute şi să fie, până la urmă, omul de dinainte. Fără îndoială, cei care s-au lovit de astfel de evenimente nefericite, vor plânge, vor respinge anumite pasaje, chiar vor urî filmul pentru că le aduce aminte de ceea ce doreau să uite. Filmul este susţinut de interpretarea remarcabilă a celor doi actori principali (Emmanuelle Riva şi Jean-Louis Trintignant), care par să îşi joace propria dramă în ultimul film important al carierei: să nu uităm că Riva are 85 de ani, iar Trintignant are 82. Un film excelent, dar pregătiţi-vă batistele.

Alte impresii: Ioanix, Life is Mono.

Nota: 8.5/10