Amintiri din epoca de aur 1: Tovarasi, frumoasa e viata! (2009)

Amintiri din epoca de aur 1: Tovarasi, frumoasa e viata! (2009)
Regizorii filmelor din serie: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu
Imaginea: Oleg Mutu, Alex Sterian, Liviu Mărghidan
Scenariile: Cristian Mungiu

Acesti 3 R nominalizati mai sus, definesc in ansamblu un sir de “legende urbane si rurale”, emblematice pentru anii Epocii de Aur, din care multi dintre noi nu mai gandeau a scapa cu viata.

Ceea ce ne-a salvat, a fost atotputernicul simt al umorului, acel rasu’-plansu’ romanesc si propriu omului, fara de care speranta ar fi fost ucisa.

Pelicula cinematografica a surprins, de-a lungul existentei acestei arte, tragice momente ale istoriei, prezentate din unghiul comediei. Numai daca ne amintim de filme precum: Mais où est donc passée la septième compagnie (Compania a 7 a sub clar de luna), La vita e bella (Viata e frumoasa), Vache et la prisonier (Vaca si prizonierul), La grande vadrouille (Marea hoinareala), La traversée de Paris (Traversand Parisul), putem sa intelegem balsamul rasului pe ranile istoriei. Chiar daca exemplele mele trateaza momentele razboiului, nu gresesc deloc daca spun ca si anii Epocii de Aur au fost ani de razboi, un razboi al fiecaruia dintre noi. Din care, unii au reusit sa scape cu trupul, mintea si sufletul intregi.

Cele 4 “Legende” prezentate in prima parte a filmului “Amintiri din epoca de aur”, sunt reunite sub genericul “Tovarasi, frumoasa e viata!”, desi frumusetea aceasta a insemnat frica, indobitocire, ingenunchere, grotesc, lipsuri, foamete, intuneric si frig. Si singura figura (dar stim ca nu a fost singura), care rupe lantul inregimentarii, este aceea a ciobanului izolat in mijlocul naturii, pentru care nu exista alte forte superioare lui, decat cerul si pamantul intre care isi desfasoara liber viata.

Legenda activistului in inspectie

Legenda activistului in inspectie ne reaminteste multora dintre noi activitatile in vrie intreprinse atunci cand capeteniile de Stat si de Partid urmau sa faca o vizita de lucru. Se peticeau drumurile si gardurile, se vopseau pomii, se camuflau stricaciunile, se mobilizau pionierii…Si asa se si intampla si in satul cu pricina, aflat pe traseul vizitei unei delegatii superioare de partid…Grotescul nu depaseste realitatea absurda pe care am trait-o, dar acum, la douazeci de ani distanta de acele vremuri, radem copios la eforturile primarului, sefului de post si al secretarului primariei de a atarna fructe in pomii fara rod, de a cobori special de la munte oile aflate in pasunare, de a indeparta pionierul cu urechile clapauge (ca ale “tovarasului”), etc, etc. Iar figura emblematica a activistului venit in inspectie preliminara, este fin creionata. Teama celor din sat – soldata chiar cu amenintarea unui atac de cord al primarului este dominata de autosuficienta activistului, patruns de importanta sarcinilor marete incredintate de Partid. Satenii il intampina, ca intr-o repetitie generala, in fata unui stand plin cu produse agricole, plimbandu-i prin fata doua vaci grase imprumutate de prin alte sate si un cor de voci triste, dar hotarate striga “URA!” In acel moment, pe cuvantul meu, mi-am amintit de bancul acela cu “ura, tovarasi, eu o port in suflet!”, cam asa rasunau glasurile taranilor. Apoteoza intervine atunci cand un telefon primit de la judet, anunta ca vizita si-a modificat traseul si s-a orientat spre alta directie. Si se lasa cu un chiolhan – mancare si bautura cat cuprind stomacurile tovarasilor descatusati de griji grele – si in final, intreaga adunare se suie in caruselul mecanic si se invart pana in zori, spunandu-ni-se ca probabil se mai invart si astazi… desi s-a cam terminat cu acel tip de invarteli

Legenda fotografului oficial

Legenda fotografului oficial este la fel de spumoasa ca si precedenta si la fel de vehiculata in epoca. Se cunosc eforturile fotografilor de presa de a aduce, prin mijlocele tehnice rudimentare ale vremii, retusari ale pozelor tovarasului, care completau editiile oficiosului partidului. Si aici apare figura grotesca a activistului superior, incult (are mari dificultati in a pronunta corect numele lui Giscard D’Estaing – in vizita oficiala in RSR), rostolind o limba de lemn indelung exersata si bagand spaima in redactorii ziarului, ochii acestora fiind amenintori indreptati asupra bietilor tehnicieni –fotografi. Problema principala in epoca – si in cazul cu pricina, era ca “to’arasul” sa nu para mai scund decat personalitatile pe care le primea in vizita, “tovarasul trebuia inaltat” si tot in cazul cu pricina, tovarasul nu trebuia sa aiba “capul gol” (sau asa cum subliniaza activistul: tovarasul nu are capul gol, ci are capul descoperit), in timp ce musafirul sau avea capul acoperit si mai presus de orice,editia ziarului trebuie sa fie gata de expediere pentru a fi la prima ora a diminetii sub ochii oamenilor muncii din fabrici si uzine

Este halucinanta goana celor doi fotografi amarati, pe scarile redactiei – cu sufletul la gura si cu spaima ghem in stomac, pentru a prezenta comisiei sefilor, fotografia retusata, in care tovarasului i se asezase frumos o caciula pe cap. Astazi avem la dispozitie o multime de softuri si modalitati digitale prin care putem executa astfel de “aranjamente” si cu toate acestea, mai gresim din cand in cand, astfel ca il putem intelege pe tanarul tehnician, care adaugand caciula pe capul tovarasului, a uitat insa sa i-o stearga din mana sa stanga. (Mana dreapta a tovarasului era ocupata cu fluturarea prieteneasca prea binecunoscuta, catre multime). Dar neajunsul este descoperit si din nou, laitmotivul acelei goana pe scarile redactiei, de data aceasta de sus in jos, catre atelierul fotografic, sefii catre executanti! Intreg tirajul este retras, cu un efort imens, demn de cauze mai bune, echipajele militiei aduna pachetele cu ziare de prin trenurile ce duceau cuvantul Partidului si imaginea tovarasului prin teritoriu. Insa culmea ironiei, scapa vigilentei Partidului, ziarul pe care insotitorul vagonului de posta isi asezase pranzul saracacios. Si astfel, legenda a ajuns la noi .

Legenda politrucului zelos

Legenda politrucului zelos, cea de a treia legenda a seriei, trateaza problema hotararii intr-o plenara a Partidului, in domeniul culturii, de a eradica analfabetismul la sate. Si cum cuvantul conducatorului suprem este lege: Tovarasi, comunismul nu se face in birouri, se face pe teren!, profesorul Curelea, tanar, dar dornic sa se afirme si plin de zel sa aduca la indeplinire sarcinile de partid, porneste catre satul Adancatele, undeva, nu se stie unde, dar in Romania si unde ploaia face impracticabile drumurile, oricum pline de gropi si de hartoape. Cu costumasul prafuit si pantofii plini de noroi si de balegile prin care calcase, Curelea ajunge la o stana, unde isi incepe misionariatul, si incearca sa isi faca primul prozelit, in persoana ciobanului echilibrat si plin de umor sanatos. Legenda se incheie rotund cu ultima intalnire dintre activist si cioban, acesta din urma pastrandu-si pozitia sa de om liber, intelegator, bun la suflet si darnic, dovada ca ii pune in caruta lui Curelea, un bot de branza buna, facuta fara stiinta de carte, dar cu stiinta datoriei implinite. Datorie pe care activistul, desi o raporteaza ca indeplinita, nu o poate duce pana la capat pentru ca in asezarea aceea lipseste curentul electric, batranii sunt adusi in sala de clasa mai cu voia, mai cu nevoia – si de bine ce sunt adusi – stau ca momaile necuvantatoare pe banci si pentru ca o ploaie venita de la Dumnezeu si un traznet pe masura il fac captiv al unui stalp de inalta tensiune, captivitate din care il salveaza ciobanul (asa nestiutor de carte cum se afla), cu o lovitura sanatoasa de bata asupra mainii inclestate pe fierul ucigas.  Mi s-au parut extraordinare aparitiile, conform unor ritualuri din vechime, ale trambitasului satului, omul de la primarie, care batand in toba pe ulitele satului, anunta oamenii de sarcina de a se prezenta la scoala improvizata.

Legenda militianului lacom

Legenda militianului lacom a fost pentru mine cel mai suculent episod al seriei, poate unde evoca realitati care mi-au fost extrem de apropiate. Galantarele aproape goale ale alimentarelor si macelariilor, care etalau doar creveti vietnamezi si cate o conserva de fasole, versus camarile pline ale activistilor de partid si ale tovarasilor cu “functii” de raspundere, chinul cozilor de cu noapte incepand, pentru umplerea buteliilor de aragaz, restrictiile de circulatie cu masinile personale – o duminica cele cu sot la numar – o duminica cele fara sot, par astazi absurde, imposibile si de neinteles, dar au existat, am trait astfel si am rezistat si alaturi de noi si pe spinarea noastra s-au dezvoltat monstri umani, incepand cu plutonierul Sandu – obraznic, profitor si lacom si sfarsind cu pustiul vecin –santajist, profitor, hot – intr-un cuvant – complet amoral.

Pe scurt, in prag de Craciun, plutonierul Sandu se pregateste sa primeasca de la tara, de la o ruda a sa, un porc care sa umple burtile lacome ale intregii familii. Pustiul familiei deja arvuneste soricul si alte bunatati, in schimbul ajutorului la lectii al colegului din vecini. Asa cum il determina pe acesta sa il lase sa copieze, tot asa s-a obisnuit sa castige inima colegei ce ii cazuse cu tronc, intinzandu-i sendvisuri cu salam de Sibiu sau banane rarisime. Dar lovitura de teatru: “Ce mi-ai facut Fane” exclama plutonierul, atunci cand la ridicarea capacului portbagajului, descopera porcul viu, acoperit de un tol. Grohaind si pleznind de grasime, porcul enorm trebuie carat cu grija si in mare liniste in apartament, pentru ca, nu-i asa, vecinii nu trebuie sa stie ca familia respectiva va avea camara si frigiderul plin, in timp ce ei vor intinde de un parizer mustind de soia si impartit cu parcimonie, ca sa ajunga cat mai mult timp. Infasurat intr-o patura si suit in carutul pentru butelii, porcul este carat in apartament si debarcat pe covorul – bineinteles – persan, al camerei de zi, in fata canapelei pe care troneaza familia sub traditionala carpeta intinsa pe perete. Si apoi, celalalt necaz, cum sa ii puna capat zilelor. Cu cruzime nonsalanta, dupa cateva propuneri nefezabile, pustiul vine cu ideea gazarii porcului, cu ajutorul gazului din butelia abia incarcata.

Toata actiunea se desfasoara trepidant. Gras, buhait, greoi, plutonierul este hotarat sa nu afle vecinii nimic despre intreprinderea familiei sale, lacomia sa atinge cote maxime cand isi apara avutul grohaitor, decretand ca nici o farama din animal nu va ajunge la altcineva, chiar in schimbul unui ajutor de care are nevoie. Si chiar te intrebi, cine este mai animal, porcul legat pe podeaua bucatariei minuscule, pe care o umple cu promisiunea unor pranzuri si cine copioase, sau omul, la fel de gras si unsuros, infrigurat sa-si umple burdihanul. Zis si facut, ferestrele si usa izolate cu purfixul furnizat de pustiul vecinului, sigurantele de la cofret desurubate, gazul eliberat si familia asteapta nerabdatoare sucombarea victimei. Si intradevar, dupa o vreme, porcul este declarat mort, urmatoarea scena fiind aceea in care, cu un ranjet de satisfactie si atotputernicie, plutonierul Sandu apropie flacara lampii cu gaz, de trupul imens al porcului. Si urmeaza un flash din experior blocului, pe fereastra bucatariei, in timp ce rabufnesc flacarile declansate de explozia gazului acumulat in bietul animal. Nu ni se spune ce s-a intamplat cu plutonierul Sandu si cu sotia sa, in schimb, a doua zi, in banca, copilul familiei sta linistit, doar cu mica rana pe obraz. Moral, imoral? Lupta pentru supravietuire? Un vis urat?

Ca sa ne trezim pe deplin dintr-un vis urat, trebuie sa il constientizam si sa il povestim celor de langa noi!

Acest lucru il face Cristian Mungiu, ne repovesteste noua cosmarul pe care l-am trait si il povesteste generatiilor mai tinere, care din fericire, s-au nascut dupa Epoca de Aur. Si nu o face cu incrancenare, ci cu umor, are chiar o unda de simpatie fata de unele dintre personajele sale si mai are si un acut simt moral cu care isi creioneaza altele dintre personaje – micii monstri ai epocii.

Jocul actorilor, printre care in mod special Ion Sapdaru – militianul plutonier – se incadreaza perfect in tipologia scenariilor si a fost fin dirijat de catre regizorii episoadelor.

Extraordinari mi s-au parut scenografii filmului: Cezara Armaşu, Mihaela Poenaru, Dana Istrate, Simona Pădureţu, care au recreat exemplar ambienturile Epocii, de la micul apartament tipic de bloc romanesc ceausist, incarcat cu kichurile caracteristice clasei sociale parvenite, la sala de clasa saracacioasa si amarata dintr-o scoala generala, la macelaria pustie si rece, la sala de sedinte plina de fum de tigara din redactia ziarului, pana la imaginea scarilor din sediul oficiosului, imagine care de altfel, cu al ei sus-jos, a fost inteligent preluata si pe situl oficial al filmului.

Indiferent de varsta pe care o aveti, de conditia dvs. sociala sau intelectuala, de modul in care ati trecut prin acele vremuri, va sfatuiesc sa vedeti acest film!

Nota: 8/10