Albert Nobbs (2011)
Regia: Rodrigo Garcia
Scenariul: Glenn Close, John Banville, Gabriella Prekop, George Moore (short story)
Distributia: Glenn Close, Janet McTeer, Mia Wasikowska, Brendan Gleeson, Aaron Johnson
Oscar 2012 – 3 nominalizari: Glenn Close – Best Performance by an Actress in a Leading Role; Janet McTeer – Best Performance by an Actress in a Supporting Role; Martial Corneville & Lynn Johnson & Matthew W. Mungle – Best Achievement in Makeup
Dupa ce am vazut acest film, ore in sir, tarziu in noapte – mi-am consumat emotiile si impresiile puternice pe care mi le-a produs. Pentru ca desi am mai trecut prin astfel de povesti pe ecran si-mi amintesc de Yentl sau de un western al carui nume imi scapa, sau de cateva comedii in care au excelat Dustin Hoffman sau cuplul Jack Lemon-Tony Curtis, nimic nu suporta comparatie cu performanta emotionanta, stranie si plina de delicatete a echipei conduse de regizorul Rodrigo Garcia (aschia nu sare departe de trunchi, intrucat trebuie mentionat faptul ca ca Garcia este fiul scriitorului columbian Garbriel Garcia Marquez).
In Dublinul secolului al 19-lea, intr-o constructie strict structurata in ceea ce priveste clasele sociale, dar si sub rigorile inguste ale dogmelor moralei catolice, pentru o tanara fara protectia unei familii si fara resurse materiale, avand numai propria putere de munca, caile vietii pot fi adesea caile spre iad. Si povestea pe care si-au intemeiat scenaristii acest film vine din dragoste si intelegere pentru acest tip de om simplu si oprimat de conditia sa sociala, dar care isi doreste prin munca si cinste sa-si castige locul si libertatea. Chiar cu pretul convertirii identitatii sale inascute. O convertire asumata pana la contopire. O contopire profunda, care le face pe cele doua femei-barbate: Albert Nobbs si Hupert Page sa fie atat de ciudat si induiosator stangace ratacind imbracate in rochii elegante pe plaja. O contopire psihologica totala in noua identitate barbateasca , astfel incat Hupert isi sfatuieste “companionul”, pe Albert, in momente de framantare” „You don’t have to be anything but what you are.” O contopire pana la uitarea identitatii de sub straie, astfel incat atat Hupert, dar si Albert isi construiesc sau tanjesc sa-si construiasca familii traditionale, avand alaturi cate o femeie drept sotie. O cale de evadare a acestor personaje – dintre zidurile inchisorii sociale la care natura le-a condamnat.
Filmul este o chintesenta de mare maiestrie intre prezentarea vulnerabilitatii personale, intime a femeii secolului 19 in conditiile sociale si religioase caracteristice, dar si a alcatuirii societatii in sine. Si asta pentru ca Hotelul Morrison este un microunivers extras din intregul societatii, cu mai toate defectele sale, de la asa zisa aristocratie si pana la cei ce robotesc in beneficiul ei. De la lumea bucatariei, a spalatoriei si a salilor de mese, la lumea celor fara grija zilei de maine. De la lumea celor ce pun bacsisurile in mana servitorilor, la lumea acestor servitori ce aduna fiecare banut in fiecare seara si-si fac bilantul sumei ce vor putea asigura libertatea viitoare. Nu libertatea de a nu mai munci, ci libertatea de a munci numai pentru tine, de a nu te mai ploconi in fata stapanilor, ci de a-ti fi propriul stapan.
Insa membrii acestui nucleu reprezentativ, Hotelul Morrison, nu prea au nici timp, nici chemare, de a fi atenti unii la ceilalti, de a empatiza, de a se privi; exista un soi de interactionare bazata numai pe egoism personal, pe propria atingere a visului personal. O capcana tragica. O capcana pe care fiecare personaj si-o instaleaza singur. Astfel incat si Albert cade victima propriei capcane, plecand nestiind ca pleaca, dar fericit cu imaginea idilica a visului – magazinul sau, salonul sau, semineul si ceasul ornamental tronand deasupra acestuia, toate in nuantele roz luminoase ale implinirii aproape atinse. Pleci fericit atunci cand ai un vis in viata. Un vis care insa s-a implinit fericit pentru celelalte personaje ce i-au stat alaturi lui Albert.
Este un film pe care il vezi cu ochii si il simti profund cu inima. Dar mintea este aceea care apreciaza la maximum evolutia celor doua actrite, Glenn Close si Janet McTeer, Oscar-nominalizate pentru performanta lor de mare talent. Sigur ca ajutate de intreaga echipa de productie si mai ales de departamentul de make-up, sigur ca datorita cinematografiei atente si sensibile datorate lui Michael McDonough, costumelor si ambientelor de epoca de o subtila plasticitate, insa aceste doua “doamne” ale ecranului … sunt extraordinare. Spectatorul NU vede in ele femeia! Vede barbatul pe care vor ele sa fie vazut! Isi ascund cu inteligenta si talent identitatea sub care le-am cunoscut pana acum. De la limbajul corporal, la mimica fetei, la glas si la rostire, sunt Albert si Hupert. Si sper sa fie si castigatoarele nominalizarilor la cele doua categorii ale unchiului Oscar in acest an! Pentru ca merita! Si o mare parte din acest merit este si pe seama regizorului Rodrigo Garcia, pe care il astept si cu alte dovezi ale maiestriei sale.
Ca de obicei, am fost foarte atenta si la coloana sonora a peliculei, scrisa de Brian Byrne si este impresionanta piesa “Lay Your Head Down”, compusa de Brian Bryne si Glenn Close si interpretata de Sinead O’Connor.
