Affeksjonsverdi (2025) – Sentimental Value
Regia: Joachim Trier
Distribuția: Renate Reinsve, Stellan Skarsgård, Inga Ibsdotter Lilleaas, Elle Fanning
Am făcut cunoștință cu filmele lui Joachim Trier cu ocazia unui festival al filmului scandinav cu câțiva ani în urmă. De atunci îl urmăresc și mă străduiesc să nu pierd niciun film al său. Au trecut patru ani între filmul lui precedent – care îmi plăcuse foarte mult -, ‘The Worst Person în the World’ și ‘Sentimental Value’ (titlul original este ‘Affeksjonverdi’). Când am auzit că acesta a luat Grand Prix la Festivalul de la Cannes din acest an am știut că probabil că a meritat așteptarea. Am văzut acum filmul și nu am fost dezamăgit. ‘Sentimental Value’ este un film frumos și sensibil, profund și bine construit, despre arta filmului, despre casă și familie și despre bătrânețe. În cea mai bună tradiție a filmelor scandinave de calitate (și mă gândesc în special la Ingmar Bergman) el pune întrebări despre locul artei în lumea de azi și puterea ei de a vindeca traumele personale.
Gustav Borg este un mare regizor de film, dar a ajuns la 70 de ani și nu a mai realizat de 15 ani un film artistic de lung metraj. Atunci când moare fosta sa sotie, se întoarce la casa pe care o părăsise cu decenii în urmă, casa care rămăsese proprietatea sa. Cu ocazia aceasta se reîntâlnește cu cele două fiice ale sale, care sunt foarte diferite ca destin și caractere. Nora, actriță de teatru talentată și devotată meseriei, se luptă permanent cu tracul de scenă și cu incertitudinile unei vieți personale neîmplinite. Agnes este cercetătoare în istorie și pare fericit măritată, trăind împreună cu soțul și un băiat care împlinește zece ani. Gustav aduce cu el scenariul unui film. Ca și precedentul său succes, poate filmul său cel mai faimos realizat cu mulți ani în urmă, subiectul este legat de istoria familiei, mai exact de mama sa care se sinucisese, posibil efect al traumelor detenției și torturilor din perioada ocupației naziste. Regizorul încearcă să ofere rolul Norei, dar aceasta îl refuza. Încearcă tatăl care își părăsise familia și pe cele doua fete, să le recâștige prin asocierea la proiectul său? În locul Norei, o distribuie în film pe Rachel, o tânără și talentata actriță americană, care vine însă dintr-o școală cinematografică foarte diferită. Va face Gustav Borg acest film, poate ultimul său mare film? Care va fi impactul proiectului cinematografic asupra relațiilor din familia care părea de mult destrămată? Ce rol joacă în toate acestea istoria familiei și casa în care au trăit câteva generații, pe care Gustav vrea să o transforme în platou de filmare?
Acestea sunt câteva dintre întrebările care mi-au trecut prin gând în timpul vizionarii. Alți spectatori vor remarca, desigur, alte detalii și-și vor pune alte întrebări. Nu toate vor căpăta răspunsuri explicite, și asta este bine. Joachim Trier (care este și co-scenarist) a construit patru personaje complexe și adevărate, pe care spectatorii ajung să le cunoască și ale căror probleme le vor înțelege și poate cu unele dintre ele se vor identifica. Decorul joacă un rol important. Casa, poate tipic scandinavă, devine un fel castelaș hitchcockian, în care se desfășoară viețile și se petrec și morțile membrilor familiei, și care își dezvăluie treptat o parte dintre secrete. În rolul lui Gustav apare Stellan Skarsgård, cu încă un rol formidabil, dintre acelea care l-au propulsat printre actorii de frunte ai generației sale în lume. Renate Reinsve, care intepretase rolul principal în filmul precedent al lui Joachim Trier revine aici în rolul Norei și este excelentă, la fel că și Inga Ibsdotter Lilleaas, care o joacă pe Agnes, sora Norei. Careul de ași (trei fiind ase) este completat de Elle Fanning, care joacă rolul tinerei vedete americane, entuziasmată să joace într-un film al unui faimos regizor european și trăind confruntarea nu doar a doua stiluri de actorie sau cinema ci și a două feluri de a vedea viața. ‘Sentimental Value’ este un film care permite interpretări și puncte de vedere multiple. Recomand vizionarea și vă indemn să fiți atenți în mod special la două scene – cea care deschide filmul și la cea care îl încheie. Prin doua procedee pe cât de subtile pe atât de diferite, Joachim Trier ne introduce la început în decorul în care se vă desfășura povestea filmului, pentru a ne extrage și a ne distanța de el în final. Personajele și problemele lor rămân însă cu noi dincolo de timpul de proiecție.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
