”Vremea Moroiului”, de Viorica Răduță
Editura Cartea Românească, București, 2015
Lansată în aprilie 2015, ultima carte a Vioricăi Răduță privește dintr-o perspectivă diferită o perioadă importantă din istoria României, realizând o combinație interesantă între politică, durere socială și fantezie, totul sub semnul realismului magic, un curent mai puțin întâlnit pe plaiurile mioritice, așadar cu efect revigorant. Totuși, lectura nu este atât de ușoară, mai ales dacă e să ne raportăm la scrierile simpliste în limbaj cu care ne-au obișnuit contemporanii.
Pentru cei care nu s-au întâlnit până acum cu opera autoarei, Viorica Răduță este cunoscută pentru volumele de poezii: Patimi după mine în 1998, Lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Când amintirile, corpuri subtile (2007), Viața de apă de uscat (2008), Cam toți murim (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013), pentru romanele: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013), dar și pentru volumele sale de eseuri. Scriitoare prolifică, profesoară la Liceul „Al.I. Cuza”, Ploiești, autoarea oferă publicului, conform părerii lui Felix Nicolau, cea mai implicată și mai palpabilă carte de proză din opera sa.
În centrul romanului se află profesoara Larisa Banu, care trece din starea de persoană suferindă și aflată pe patul de moarte, la cea de suflet călător, rătăcind până la plecarea spre ceruri prin locurile care înainte le privise din fața televizorului. Spirit pătimaș, însoțit mereu de profețiile babei Vancea, Larisa este atentă la starea țării sale, aflate sub conducerea lui Aurelian Moroiu, și comentează mereu la acțiunile acestuia pe diverse siteuri. Larisa este înverșunată împotriva lucrurilor de neexplicat din țară, iar o dată trecută în lumea spiritelor își urmărește împricinatul fără ezitare, până când sufletul i se calmează.
Vremea Moroiului este vremea Larisei pe pământ, o călătorie ce se finalizează o dată cu dobândirea păcii, dar este și vremea Moroiului, personajul ce joacă rolului președintelui împovărat și depășit de situație. Întâmplările și personajele prezentate de autoare au repere bine ancorate în realitate și sunt decorate cu fantasme ce pot explica ororile sistemului din orice perioadă, orori care de cele mai multe ori rămân fără răspuns pentru omul de rând. Apocalipsa pare să se apropie într-o corelație nebună cu un cutremur ce strică linii de metrou, fură oameni și acoperă Bucureștiul într-o atmosferă morbidă. Sfârșitul e aproape și se pare că doar Larisa cunoaște regulile jocului.
Prezentarea perioadei comuniste prin prisma unei apocalipse și din perspectiva unui moroi, oferă o imagine ilară unei perioade privite cu dramatism până acum, cel puțin de către literatură. Filmul s-a mai jucat cu comicul comunismului, dar literatura nu cred că a încercat-o până la acest roman. Mai mult, invocarea divinității chiar de persoanele cu putere în țară, care se presupune că eliminaseră religia din sistemul lor, instigă și mai mult cititorul. Singurul aspect care mi-a creat dificultăți ar fi maniera în care sunt expuse ideile, trecerea de la un plan la altul, invectivele folosite atât de cei vii, cât și de cei morți. Pe de altă parte, tocmai acest aspect ridică calitativ romanul, oferindu-i o notă aparte.
Cartea de față este una fără bariere temporale, care, indiferent de sursele de inspirație – comunist sau post-decembrist –, este un strigăt de revoltă împotriva prostiei și nedreptății ce ne guvernează: Există o vitalitate a kitsch-ului, de la cel politic la cel existențial („mahalaua” pusă până și pe cruce), simțit ca o tortură zilnică. Romanul de față este, în primul rând, rezistența mea la această posesie curentă. Descălecatul, „creșterea”, dar mai ales „descreșterea” Aurelianului în spectacolul de viață și de moarte al Bucureștilor sunt doar oferta ficțională și fantasmală, pusă sub proiecția unei profesoare, imobilizate și în apartament, și între lumi, a postacilor care-și trădează traume și defecte în și prin scris, la fel ca vechii reclamagii, a lăudătorilor puterii versus cârcotașii la vremuri de tranziție, a prezicătoarei cu buza Apocalipsei pe figură, a unei mass-media interesate, în final a morții înseși, umblând cu ușurință prin amestecul diaboliza(n)t și ultimativ dacă avem în vedere ființarea noastră. (Viorica Răduță)
