Victime şi călăi. Experienţa în Gulag a lui Aurelian Gulan (II)

”Victime și călăi. Amintiri din Gulag”, de Aurelian Gulan

Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2010

Prima parte aici.

Gulan a fost luat din lagăr şi dus în închisoarea din Gorki (Nijni Novgorod), fiind supus unui regim penitenciar clasic sovietic, cu interogatorii dure. După o lună, a fost trimis într-un lagăr unde erau numai germani care munceau la o moară imensă de unde toată lumea fura (angajaţii sovietici cot la cot cu prizonierii), iar apoi readus la Mănăstârka. Aurel State ar fi difuzat şi el fiţuica satirică Hidra, mentionată şi de Radu Mărculescu şi care a dat mari bătăi de cap NKVD din lagar- nu ştia cine o scrie! Menţionează greva foamei organizată de ofiterii români din Oranki la care a luat parte un numar mare de ofiţeri români (3.000!) şi a avut un succes limitat, mai multe grupuri fiind repatriate în 1948, nu şi cei mai periculoşi! Neluând parte la luptele împotriva partizanilor din Crimeea, organele s-au legat de discursul de la absolvire, considerat instigare la razboi! A recurs la greva foamei, fiind hranit artificial (i s-a bagat un furtun pe gât timp de 43 de zile preţ de 70 de hrăniri artificiale), iar apoi a fost îmbarcat şi dus la proces, băgat într-o dubă neagră arhiplină, celebrul corb negru.

La intrare în tribunal a asistat la un specacol fascinant care relevă bine esenţa criminală a Gulagului. „Părinţi, fraţi, surori, soţii, copii care ştiau de ziua procesului, aşteptaseră o noapte întreagă la gardul de sârmă, la zidul disperării umane, pentru a-şi vedea pentru ultima dată poate copilul, fratele, sora sau soţul. Urletele şi văicărelile amplificate de liniştea dimineţi te cutremurau. Atâta durere şi atâta jale nu mi-am putut imagina că pot încăpea într-un singur om. Îşi smulgeau părul din cap, se zgâriau pe faţă,îşi dădeau cu pumnii în cap, şi totul în urletele unei dragoste ce-şi ţipa ultimul cuvânt, în văicărelile unei dureri ce le desfigurase chipul omenesc, în suspinele disperării ce invadase o omenire întreagă”[1]

A fost condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată la doar 25 de ani de muncă silnică în Gulag. Îmbarcat către Vorkuta, într-un transport în care dominau deţinuţii de drept comun, a făcut două săptămâni pe drum. „Şeful barăcii, un tătar Karâm, ne informează că majoritatea erau nemţi, români, polonezi, că în restul barăcilor unde erau bandiţii locuri momentan nu sunt, dar vor fi curând, deoarece mor zilnic doi, trei inşi. Dormitorul era o baracă enormă, care începea cu un antreu unde era un fel de spălător, un jgheab de lemn cu o ţeavă metalică din care o dată pe zi, seara, picura apă dintr-un butoi spânzurat deasupra.”[2] De altfel, acum se observa clar că mulţi prizonieri de război au fost condamnaţi în urma unor procese fictive, tipic sovietice, pentru diverse crime făcute în URSS în timpul războiului, adevărate sau pur şi simplu inventate şi transferaţi din GUPVI direct în GULAG. Iniţial nu credea tabloul sumbru pe care i-l infăţişează ceilalţi deţinuţi români, mai vechi, însă a doua zi a asistat la scena decapitării unui bucătar care refuzase un delincvent care dorea mai multă grăsime în kaşă! „Pierderea identităţii era semnul celei mai mari decăderi umane, când deveniserăm nişte numere în analele KGB. Pe lângă această umilinţă se adăuga o muncă epuizantă pentru îndeplinirea unor norme aberante, neîndeplinirea cărora te încadra la „sabotaj”, pedepsit exemplar.”[3]

Afectat la căratul de cărămizi, făcea 80-100 de curse pe o distanţă de 100 de metri de la +40 de garde cât erau în cărămidărie până la -40 de grade cât erau afară: „După primele două-trei ore îţi tremura corpul, ţi se înmuiau genunchii, fiecare pas îl făceau împins în faţă de povara din spate, mergeam bălăgănindu-ne, sprijinindu-ne de stivele de cărămizi ce ne jalonau drumul până la locul de depozitare. La întoarcere mergeam mai încet, dar nu puteai să nu descompletăm şirul în care eram numerotaţi, sustragerea fiind imposibilă.” La Vorkuta, Gulan a cunoscut întregul spectru al iadului alb, geruri de peste -50 de grade Celsius, mutilări voluntare ale unor umbre de oameni care recurgeau la orice numai pentru a scăpa, înfometare, munci epuizante etc. Gulan a întâlnit totuşi un inginer ucrainian, născut la Cernăuţi şi care trăise în România Mare care l-a ajutat să obţină o muncă mai uşoară, în interior. Se pare că a stat patru ani la Vorkuta, abia în septembrie 1953 prizonierii de război care supravieţuiseră fiind strânşi, ei crezând că vor fi repatriaţi doar pentru a fi trimişi în alte cercuri ale Gulagului, mai puţin criminale, precum la imensele lucrări de refacere a Stalingradului, iar apoi în apropiere de Sverdlovsk, la extracţia de azbest! Viaţa s-a schimbat totuşi după moartea lui Stalin pentru că prizonierii de război puteau primi pachete. Cei mai norocosi au fost cei germani care aveau familiile în partea occidentala. „Viaţa în lagăr se schimbase radical din moment ce dispăruse spectrul foamei. Toţi primeau cele mai bune alimente, treninguri care mai de care mai frumoase, ţigări bune. Ruşii erau uluiţi de ce primeau de la capitalişti şi nu refuzau niciodată o ciocolată sau un pachet de ţigări bune.”[4]Lagarele au început să se golească de prizonierii spanioli, care, plecând, i-au lăsat întregul lor echipament de iarnă, apoi de austrieci, germani, chiar şi grupuri de români (printre care şi Aurel State). Criteriul după care era stabilită plecarea era complet abscons- de ce unii plecau şi alţii erau reţinuţi?

Gulan a revenit cu ultimele contingente repatriate de sovietici, însă revenirea în ţară era de rău augur pentru că erau priviţi din start ca inamici ireconciliabili ai noului sistem de democraţie populară, nişte duşmani, spre deosebire de primirea spaniolilor, autriecilor si germanilor, foştii săi colegi de lagăr, primiţi ca nişte eroi în ţările lor: ”Plecasem la mai puţin de 21 de ani şi mă întorceam la aproape 34 de ani. Nici tu mâncare, nici minimă asistenţă medicală, numai priviri piezişe şi perfide ne urmăreau cu o curiozitate disimulată, de parcă picaserăm de pe lumea cealaltă. Schimbasem doar ţara; sistemul şi slugile lui erau aceleaşi, ucenicii îşi depăşiseră de mult maeştrii, educaţi în acelaşi spirit al desconsiderării totale a omului, etichetat duşman de clasă, duşman al poporului.”[5]

Părinţii, îmbătrâniţi de aşteptare şi roşi de griji, l-au întâmpinat în gara din la Olteniţa: „Revederea s-a transformat într-o scenă jalnică de nedescris, mă pipăiau să vadă dacă sunt viu, mă sufocau cu îmbrăţişări, mă udau cu lacrimi ce nu se mai opreau.” Cu greu a reuşit să se angajeze, în ciuda dosarului foarte prost, la proaspătul înfiinţatul Institutul de cercetări şi tehnologie pentru construcţii de maşini care avea nevoie de cineva care să organizeze şi administreze biblioteca tehnică. A devenit traducător tehnic principal, ştiind limbile rusă şi germană. Cu patru ani înainte de revenire, fata care îl asteptase 10 ani se căsătorise cu un inginer geolog! A reuşit totuşi să-şi refacă viaţa cu o altă femeie (jumătate de origine austriacă).

Gulan avea să-şi continue odiseea carcerală în abisurile comunismului, fiind arestat de forţele de securitate în noaptea de 13 februarie 1958, fiind depozitat la primul nivel subteran în penitenciarul Ministerului de Interne din Piaţa Palatului/Revoluţiei, în celula 22. A încercat să facă greva foamei, fără rezultat, fiind bătut sadic cu o vână la fund, pulpe, rinichi zile în şir, având un regim mult mai dur decât cel din prizonieratul sovietic. „Nu bănuisem niciodată că Securitatea română era mult mai monstruoasă decât cea sovietică, că ucenicul îşi întrecuse maiestrul în bestialitate depăşind cel mai perfecţionat organ de represiune cunoscut vreodată în întreaga lume şi în toate timpurile.” Văzând că nu scot nimic de la el, l-au transferat la închisorea Uranus, fostul Arsenal al armatei pe care el îl păzise de legionari în ianuarie 1941, el fiind acuzat că fusese legionar![6] “Prima anchetă m-a convins că de aici nu mai scapă nimeni, toţi anchetatorii, bătăuşii şi caralii, parcă erau în întrecere socialistă permanentă, care reuşeşte să schilodească mai mulţi şi mai repede. Parcă picasem pe o planetă a monştrilor care se hrănesc doar cu sânge, se îmbată de plăcerea desfrâului torturilor”[7] Anchetatorii l-au întrebat dacă îl cunoştea pe un anume Aurel State. Transferat la Malmaison pentru proces, apoi Jilava.

După 16 luni de anchetă a avut loc şi procesul, bazat pe niste ficţiuni şi minciuni. ”Nimeni, absolut niciunul, nu a recunoscut că a purtat discuţii duşmănoase împotriva regimului sau orânduirii sociale, că întâlnirile ar fi fost regizate, niciunul nu a recunoscut nimic din ceea ce era consemnat în dosarul fiecăruia, toţi protestând vehement în legătură cu modul cum le-au fost smulse declaraţiile şi împotriva maltratărilor la care fuseseră supuşi în timpul anchetelor.” Neputand sa-l lege de lotul fostilor prizonieri de război dintre care unii avuseseră simpatii legionare, lui Gulan i s-a înscenat că avusese comentarii ireverenţioase faţă de puterea comunistă la locul de muncă, primind doar 8 ani de muncă silnică, cinci ani de degradare civica etc. Calvarul lui în burta chitului roşu clonat în R.P. Romînă a cuprins mai multe etape foarte dure, destul de cunoscute acum prin intermnediul numeroaselor mărturii-document care au apărut după 1989, din lagărul Sălcica, de unde forţa de muncă sclavagistă era trimisă pentru a deseca Balta Brăila sau a Delta Dunării, trecând prin lagărul de la Stoieneşti, care deservea culesul porumbului din Bărăgan şi unde a făcut pneumonie, stând trei zile cu 40 de grade, lagărul de lângă actualul pod peste Dunare de la Giurgeni unde deţinuţii erau cazaţi într-o barjă franceză din Primul Război Mondial în condiţii sanitare atât de insalubre, încât s-a declansat febra tifoida sau închisoarea de la Gherla, unde în 1964 simte un timid vânt al schimbării „Printre primii care au primit pachete am fost şi eu. Expeditorul era Ana Gulan. După o căsnicie care durase şase luni, soţia mea mă aşteptase peste şase ani.” Eliberat iarăşi printre ultimii, la 15 august 1964!

Sistemul totalitar comunist ii furase aproape 18 ani de viaţă, o întreagă tinerete! A avut măcar satisfacţia să-i observe sfârşitul din decembrie 1989, el trăind până în 2002, însa din remarcile sale din carte se pare că nu a fost prea fericit de ascensiunea olteniţeanului său, Ion Iliescu.

[1] Pag. 203.

[2] Pag. 215.

[3] Pag. 217.

[4] Pag. 247.

[5] Pag. 251.

[6] Pentru anchetatorii securisti, toti fostii ofiteri reveniti din URSS, dar nu calare pe tancurile sovietice, trebuie sa fi fost legionari!

[7] Pag. 286.