”Pastoralia”, de George Saunders
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere: Radu Paraschivescu
Pastoralia este un nume simplu, în contradicție cu tehnologia modernă și abilitățile superioare de management la care apelează prima proză din volumul tradus recent de Radu Paraschivescu la Editura Humanitas Fiction. Un narator fără nume povestește peripețiile unui om plasat într-o cavernă (artificială, o rezervație mai degrabă), alături de o femeie nevrotică și vulgară, care doarme într-o „zonă separată” dotată cu fax. Pe pereții peșterii sunt pictograme false; afară, lumea modernizată excesiv, căreia omul trebuie să îi trimită periodic rapoarte despre activitatea din peșteră.
Poveștile (Pastoralia, Winky, Sea Oak, Sfârșit de Firpo pe pământ, Nefericirea frizerului, Cascadele), care ar trebui să fie amuzante, încearcă să pună în lumină rezonanța emoțională într-o lume distopică. Satirice și înfricoșătoare, triste și profund non empatice, prezintă oameni anxioși ai modernității care apelează la procedee șocante pentru a face față realității. Animate de un fals eroism, personajele lui George Saunders, învinse de sine și pradă unor speranțe de-a dreptul delirante, nu reușesc să iasă de sub imperiul concesiilor nesfârșite și se declară pierdute aproape din start. Le întâlnim la seminarii motivationale halucinante, cursuri de educație a șoferilor sau locuri precum Peștera lui Jose Saramago, aici Sea Oak (100 de apartamente subvenționate și o vedere din spate a FedEx unde chiriașii se uită hipnotizați la televizor).
Absurditățile sunt plauzibile, limbajul degradant și avem și o poveste cu fantome, unde dimensiunea supranaturală este eclipsată, paradoxal, de omenescul fantomei. Oamenii lui Saunders sunt prizonierii unor lumi ciudate, iar circumstanțele lor familiale sunt oribile de cele mai multe ori. Eșuează în ambele lumi, fac tot posibilul să meargă înainte, deși sunt tot timpul atacați de propriile anxietăți. Majoritatea se agață de gândirea convențională, de speranța și de dorința sa de a fi pe placul celorlalți, toate în mijlocul unor situații aproape de nesuportat.
Saunders folosește juxtapunerea eufemismelor vorbirii corporatiste cu elemente specifice discursului colocvial, rezultând un contrast major al discursului și un umor jalnic. Sub efectul unor eșecuri iminente, personajele nu reușesc să se impună în fața cititorului, iar abordarea unor subiecte de cele mai multe ori ridicole nu sunt de ajutor în economia textului. Winky sparge acest tipar și iese în evidență pozitiv în raport cu celelalte proze și de asemenea, Sea Oak.
Cea din urmă prezintă un personaj care încearcă să-și susțină familia dansând la un club de striptease masculin numit Joysticks. Locuiește în Sea Oak, unde nimeni nu este fericit. Acțiunea se precipită în jocuri halucinante, în care o bunică decedată se întoarce din mormânt și îi propune naratorului soluții inedite de redresare, deși în final și acestea par inutile.
Personajele lui George Saunders continuă să încerce să iasă din propria viață sufocată chiar și atunci când asta înseamnă de fapt supunerea la reguli idioate sau degradarea cu încă o treaptă valorică, iar anxietățile lor sunt aproape singurul semn al umanității. Mărturisesc fără nicio plăcere că mie mi-au scăpat printre rânduri mizele poveștilor și asta nu din cauza faptului că am avut de-a face doar cu personaje abrupte și situații absurde. Am citit și recitit Kafka de-a lungul anilor cu același interes, precum și alți scriitori care au atacat același tip de probleme folosind aceleași procedee, schimbând tehnica sau forma.
Pe Saunders l-aș asocia mai degrabă cu scriitorul francez Raymond Queneau, există o similitudine în intențiile lor de a reda grotescul și/sau absurdul unor oameni sau situații, inclusiv limbajul nepotrivit pentru cei mai sensibili. Acolo unde însă francezul își ia exemplele din realitatea imediată, Saunders brodează pe marginea ei imaginând scenarii morbide uneori, care sfidează logica, sunt neverosimile (nu m-au atras, dar pot fi considerate un atu dintr-o anumită perspectivă). Și pe Queneau însă l-am citit cu plăcere! L-aș mai putea aminti pe Chuck Palahniuk, unul dintre apologeții urâtului ca manifestare a eului, care excelează atât la capitolul scriitură, cât și în ceea ce privește imaginarul lumii moderne cu care își populează romanele sau pe Kurt Vonnegut, care nu cred că mai are nevoie de nicio prezentare. La Saunders mi-au plăcut temele, dar modul în care le-a abordat nu m-a convins aproape deloc, combinarea multiplelor registre fără fir roșu, de exemplu, având ca efect o lectură dificilă. Aștept vești de la alți cititori, probabil e ceva ce mi-a scăpat și e posibilă o recuperare.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Surse fotografii: LibHumanitas.ro, GQ.com)
