”Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier, Chișinău, 2017
Moto: ”De ce nu începuse mama să moară mai devreme?” (pag. 65)
Un roman venit din Basarabia ar putea părea a fi o provocare și este, desigur, pentru cititorii care nu sunt obișnuiți nici măcar cu literatura română contemporană. Dar provocarea se dovedește a fi una plăcută, așa cum au fost pentru mine cam toate cărțile basarabenilor citite în ultimii ani. ”Vara în care mama a avut ochii verzi” este un roman neobișnuit, cu nuanțe suprarealiste și personaje puternice, deși la prima vedere ar putea părea tipologii obișnuite, fără să ofere altceva decât ceva rebeliune din partea copilului și clișee din partea tuturor. Dar doar la prima vedere.
De altfel, chiar așa pare a fi romanul dacă citim doar primele câteva pagini: se ia una bucată copil rebel și depresiv (cu certificat); se ia o familie disfuncțională, cu mamă nepăsătoare și indiferentă (mai ales după moartea fiicei) și tată dispărut; și, mai ales, se ia un conflict mereu deschis între acel copil și acea mamă, care, speră ea, se va închide dacă petrec o vară singuri, în Franța rurală… Așadar, clișee sau, mai bine zis, o familie disfuncțională ”normală” (dacă îi pot spune așa), căreia i se suprapune o metaforă permanentă asupra ochilor mamei (”Ochii mamei erau o greșeală”-pag. 11 etc.), care se transformă apoi văzând cu ochii.
Cei doi sunt englezi, el tocmai a mai terminat un an din liceul pe care nu îl apreciază, așa că, deși este împotriva faptului ca să petreacă o vară întreagă doar cu mama lui, ratând astfel o aventură plină de promisiuni erotice la Amsterdam, decide să o urmeze totuși pe cea care i-a dat viață într-un sat francez, pentru întreaga vară, în schimbul promisiunii că îi va da mașina și va face totul să îi falsifice actele, astfel încât să o poată conduce. Dar ce poate fi mai rău decât o vacanță întreagă alături de o ființă pe care o detești, fie ea chiar mama ta? Numai că totul se schimbă în momentul în care lui Aleksy i se face o mărturisire: mama lui este bolnavă de cancer, într-un stadiu avansat, iar această vară este ultima pe care o vor petrece împreună, este poate ultima ei vară:
”Am simțit în acel moment – dureros și repede – că din cauza acestui alb nu o mai uram atât de mult. Că rochia pe care o purta în acea dimineață o salvase – la fel cum în trecut cârpele albe îi salvau de la moarte pe dezertorii norocoși. Când am ieșit din baie, ud și speriat, pierdusem războiul. Ura mea față de mama, deși nu dispăruse cu totul, se uscase și prinsese coajă – așa cum prind coajă toate rănile peste trei zile la om și doar peste o zi la câine.” (pag. 33)
Este, așadar, momentul în care Aleksy își schimbă felul în care își privește mama, mai atent la dorințele ei, la aspirațiile și chiar la viața pe care ea a trăit-o, este momentul în care copilul traumatizat se maturizează, deși nu poate schimba trecutul sau momentele aproape inexistente petrecute împreună până atunci. Privită la mulți ani după lunile agoniei sale, din perspectiva lui Aleksy, ajuns acum un artist controversat și foarte cunoscut, acea vară petrecută într-un mic sat francez, cu locuitori de toate tipurile, figuri mai mult sau mai puțin simpatice, dar toate bine zugrăvite, se dovedește ”vara care i-a schimbat viața”:
”Încercam să înțeleg de ce s-au întâmplat toate anume așa cum s-au întâmplat. Mă întrebam dacă acea vară petrecută cu mama a fost parte dintr-un plan mai mare, și dacă da – al cui? Îmi venea greu să cred că era planul lui Dumnezeu – adică al Dumnezeului polonez, căci altul nu cunoșteam –, același care o pierduse pe Mika precum o pereche de mănuși, care o orbise pe bunica și care îi repartizase mamei un cancer turbat, din toate felurile pe care le avea. Cred că totuși a fost din altă parte vara noastră. Poate de pe acea planetă nouă despre care vorbea mama, sau poate de pe Wiosna.” (pag. 152-153)
De aceea, pot spune cu tărie că și clișeele de la început, enumerate mai sus, sunt necesare pentru a sublinia frumusețea acestui roman emoționant, cu multiple nuanțe psihologice. Pe de o parte, avem aspirațiile specifice adolescenței, cu dorința de a epata, de a se îndrăgosti, de a avea o prietenă stabilă și frumoasă, de a merge la Amsterdam pentru prima partidă de sex adevărată îmbinată cu multă marijuana, iar pe de altă parte trezirea bruscă în maturitate, atunci când este pus în situația de a-și îngriji mama bolnavă și pentru trupul său din ce în ce mai firav, dar și sufletul acesteia, care merită vindecat. Pe de o parte, ne regăsim în fața unei traume, a unei boli incurabile, care trebuie tratată cu atenție și cu îngrijorare, iar pe de altă parte Aleksy, mereu în pragul depresiei, fost internat în spital pe acest motiv și îndopat de medicamente, încearcă să se vindece de aceste crize, fie numărând la nesfârșit, fie încercând să își abată gândurile spre alte direcții, precum pictura. Și nu sunt numai astea: mai există prima iubire, mai există reușita artistică, mai sunt descrieri frumoase ale ruralului francez.
”Vara în care mama a avut ochii verzi” este o carte în care, aparent, dialogurile lipsesc, dar ele sunt prezente în fiecare pagină, chiar dacă uneori naratorul ni se adresează doar nouă cititorilor. Asta o face extrem de expresivă și emoționantă, iar nuanțele suprarealiste îi dau o savoare aparte. O carte care poate trece peste categorisirea de ”tristă”, cum poate fi de obicei clasificată o carte despre suferință, despre cancer, pentru a fi considerată vie, intensă și optimistă.
1 comment
[…] foto credit sursa […]