”Vara de neuitat. Plaja”, de Cesare Pavese
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom Esențial, Iași, 2015
Traducere din limba italiană de Mara Chirițescu
Moto: ”O plajă este făcută din femei și mai ales din copii. Când lipsește un bărbat, nimeni nu observă, dar dacă dispare o Mara oarecare, un întreg grup de prieteni se împrăștie.”
Am ales această carte special pentru concediu, sperând că voi petrece câteva zile din această vară de neuitat, pe plajă, alături de Cesare Pavese. Concediul a fost de neuitat, dar nu am avut prea mult timp de citit, așa că am parcurs cele două microromane ale autorului italian imediat după concediu. Ei bine, nu mă înșelasem, literatura construită de Pavese aici este chiar una de relaxare, sunt două romane plăcute, a căror acțiune se petrece în principal vara, iar al doilea chiar pe plajă, unde personajele dialoghează pe stânci, pe nisip, la umbra unui copac sau chiar în apă. Așadar, nimic mai potrivit decât publicarea acestui volum la începutul verii și citirea lui la mare (chiar dacă nu cea de pe Riviera italiană).
Subiectele nu surprind, sunt suficiente pentru a naște câteva întrebări, dar pe care le vei vedea repede trecând, în primul rând pentru că autorul și-a propus să ne dezvăluie treptat secretele și să ne lase răspunsurile la îndemână, iar în al doilea rând, subiectele tratate sunt suficient de simpluțe și minore ca să trecem ușor peste această lectură de vară. Totuși, orice subiect minor devine brusc important și esențial dacă ni se întâmplă nouă sau celor apropiați, așa că nu știi niciodată cine se va regăsi cu adevărat în atmosfera acestor două romane.
În ”Vara de neuitat”, Ginia, o adolescentă de aproape șaptesprezece ani (ni se repetă de mai multe ori această vârstă!), se află în fața primelor tentații ale vieții. Dacă până la întâlnirea cu surprinzătoarea Amelia, își petrecea zilele într-o obscuritate suficient de profundă încât să nu înțeleagă lumea – într-un du-te-vino permanent între atelierul de croitorie în care lucra și casă, unde trebuie să asigure mâncarea și îngrijirea fratelui său muncitor, după ce Amelia apare, totul se schimbă. Cea din urmă este model pentru pictori, deși acesta nu este decât un ascunziș pentru prostituție (iar Ginia își dă prea târziu seama de asta, poate niciodată!):
”Ginia începu să-i vorbească mai deschis Ameliei când se încredință că, deși atât de zvăpăiată, nu era decât o biată amărâtă. Acum o înțelegea de îndată ce-i privea ochii și gura prost machiată. Amelia umbla fără ciorapi fiindcă nu avea așa ceva; purta mereu rochia aceea frumoasă, dar n-avea alta.”
De fapt, este un roman despre cum o adolescentă din alte timpuri vrea să devină femeie, vrea să cunoască dragostea. Este destul de timpuriu nu din cauza vârstei însă pentru Ginia, ci pentru că ea nu a fost parte a lumii până atunci și tot ceea ce întâlnește de acum înainte i se pare surprinzător de fascinant, neînțeles, dar tentant. Este un exemplu clar despre cum poți să dai cu capul de pragul de sus, pasiunile sale devenind mereu mai puternice și chiar schimbătoare, fie că este vorba să picteze nud, fie că vrea să facă parte din societatea aceasta nouă, formată de bărbați frumoși, adulți și care își știu interesul. Din punctul meu de vedere, ea nu este decât o pradă ușoară și sunt prea puțini bărbați care ar rata așa ceva (iar cei imaginați de Pavese nu o fac). La final, nu există decât spectrul sinuciderii:
”Toată dimineața se gândi să se omoare, sau măcar să facă o pneumonie. Așa, ar fi fost vina lor și ar fi avut remușcări. Dar nu făcea să se omoare. Ea, ea voise să facă pe femeia, și nu-i mersese. Ar fi fost ca și când s-ar fi omorât fiindcă pășise într-un magazin de lux. Când ești proastă, stai acasă. ”Sunt o biată nenorocită”, își spunea trecând ca o umbră pe lângă ziduri.”
”Plaja” mi s-a părut mai interesant, mai misterios. Imaginați-vă că aveți niște prieteni buni – un cuplu – care vă invită pe termen nelimitat la vila lor de la mare, să spunem pe Riviera italiană. Aici, fiecare dintre ei este îmbufnat, trist sau cu gândurile aiurea, dar fără ca nemulțumirile să fie rostite, nici măcar recunoscute. Ne aflăm în fața unui astfel de scenariu, într-o lume boemă (nu știm de unde au atâtea surse financiare acești oameni!), în care prietenii se succed în vizite zilnice, în care există doar relaxare și ceaiuri dansante.
Personajul nostru, oaspetele, trebuie să descopere sursa acestor forme neinvazive de intruziune, nederanjante deci, dar dacă îți pasă, încerci să rezolvi orice neînțelegere, mai ales dacă este vorba de prietenie și afecțiune. Cum poți să descoperi nemulțumirile unui cuplu tânăr, de unde ar putea porni toată această sursă de pierdere aparentă a fericirii? La prima vedere, am putea bănui că este vorba de infidelitate, mai ales din partea ei, care este curtată atât de aristocratul Ginio, cât și de adolescentul Berti. Sau poate fi doar vorba de gelozia lui, văzând succesul ei, sau dorul său de casă, de colinele natale: ”Începeam să înțeleg că nimic nu e mai de nelocuit decât un loc unde am fost odată fericiți. Înțelegeam de ce, într-o bună zi, Doro luase trenul ca să se întoarcă la colinele lui și-n dimineața următoare se întorsese la adevăratul său destin.” Cu toate acestea, surpriza va veni de unde nu ne așteptăm, dar nici atunci nu știm dacă această surpriză este cauza nemulțumirii. Să fie ceva mai profund sau o criză normală pentru orice cuplu?
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost că Cesare Pavese scrie aici ”în dulcele stil clasic” (asemănător cu cel al scriitoarei Irène Némirovsky, dacă este să vă dau un exemplu mai apropiat), suntem într-o altă epocă, boemă și îndepărtată de noi, iar felul în care își concepe și construiește frazele ne apropie de literatura clasică. Chiar dacă subiectele sunt aparent minore, relaxante, suntem în fața unui exemplu de stil autentic, în fața unei mostre de literatură bună.
