”Urâții”, de Dorin Cozan
Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii Contemporan, București, 2012, 120 pag.
Dificultatea scrierii unei recenzii, după mine, nu stă în chipul în care îți reușește, într-o zi sau în alta, să răsucești cuvintele și să le faci să se așeze rânduri-rânduri, fără să fie nici ”goale”, și nici ”din coadă (…) să sune”, așa cum critica, cu niscai decenii în urmă, poetul. Eu consider că-mi este cel mai greu să fiu sinceră, în primul rând cu mine însămi, și mai apoi cu toți cei care citesc ce m-am ostenit eu să scriu (n. a. ”Osteneala” nu e nicidecum un lucru rău, ci prinde tare bine la casa omului!).
Urâții lui Dorin Cozan a fost una dintre acele cărți care m-a indus în eroare; cred că m-am entuziastmat puternic la coincidența de titluri dintre acesta și cel al lui Scott Westerfeld[1], ale cărui producții literare tot intenționez să mi le însușesc, de ceva vreme. Odată confuzia risipită, m-am pus cu… burta pe carte, nicidecum la modul propriu, mânată de cele mai bune sentimente, că doar autorul este de loc de prin părțile ”mele” moldovenești, iar graiul pe care unii și alții îl declară mai mult sau mai puțin indescifrabil îmi este foarte familiar.
În paranteză fie spus, Dorin Cozan și-a scris cartea de la cap la coadă într-un dialect posibil întrebuințat încă în mediul rural din zonele anterior menționate ale țării, însă din care se păstrează, în vorbirea curentă ”de la oraș”, cam 5%. Cel puțin, așa știu eu. Iar dacă expresiile și regionalismele pot fi amuzante și chiar părea exotice pentru neavizați, cert este că aglomerarea lor poate produce un efect taman invers: cititorul poate obosi și sfârșește prin a nu mai înțelege mare lucru din who’s who în această carte demnă urmașă a scrierilor lui Creangă.
Asta mi s-a întâmplat și mie. Pe de o parte, am citit cartea cu o oarecare nostalgie, chiar duioșie, amintindu-mi de istorisiri bine-cunoscute, marca verișori și prieteni care au crescut ”la țară, în Moldova” (eu una am crescut ”la țară, în Maramureș”, așa că nu eram prea versată în Uăi, o scăpat chișca pi toloacî, uăi!). Pe de altă parte, însă, m-a nemulțumit lipsta unei constante, a unui fir narativ ușor de urmărit.
Cartea pare, de fapt, un calup de scurt-metraje, și poate ar avea un succes nebănuit dacă ar fi transpusă astfel. Citită, însă, te amețește după doar câteva pagini, iar tot efortul de a păstra neîntinată savoarea limbii, și a de a evoca o copilărie pe care mulți dintre noi chiar au trăit-o (nu doar citind Amintirile), se pierde sub avalanșa de nedumeriri iscate de lipsa unor delimitări clare, a unor caracterizări construite succesiv, sau a unor puncte marcante în derularea poveștilor.
Ca să închei, totuși, într-o notă optimistă, doar titlul celeilalte cărți mai demult publicate de autor, Apocalipsa după Vaslui, mă face să-mi doresc nespus s-o citesc și pe aceea 🙂 .
Puteți cumpăra cartea: Editura All/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.
[1] Autor american de science-fiction, cunoscut mai ales pentru seria Uglies (Urâții).
